Ce boicotăm. Iureşul în care se construieşte Kosovo ca stat

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Boicotarea de către preşedintele Băsescu a summitului regional de la Varşovia, la care este aşteptat şi preşedintele Obama, din cauza participării liderului kosovar readuce în discuţie opţiunea românească de a nu recunoaşte calitatea de stat a entităţii Kosovo. FP România arăta la sfârşitul anului trecut cum se construieşte fosta provincie ca stat şi ce ratează Bucureştiul neparticipând la schimbările din Balcani.

Skopje, capitala Macedoniei (sau FYROM). Luni după-amiază, dar atât de puţină lume pe stradă şi atâta linişte încât ai o stranie senzaţie de duminică. Un deja-vu teribil – un fel de Galaţi înainte de 1989. Cvasi-absenţa activităţii economice. Magazine lipsite de sclipici consumerist, mărci necunoscute, multe locale. Foarte puţine sucursale ale unor bănci europene sau internaţionale. Până şi ţigările occidentale sunt doar de două feluri. Nu e mizerie, oraşul e decent, dar nici progres; stagnare ar fi cuvântul. Nu poţi evita gândul - fatalist-balcanic! - că statul din regiune care a avut parte cel mai puţin de război, care are statut de ţară candidată la integrarea în UE, care a primit chiar invitaţia de a deveni membru NATO pare blocat undeva pe drumul european, fără să dea vreun semn că şi-ar fi dezvoltat sisteme interne de propulsie.

Prin urmare trec graniţa în cel mai nou proclamat stat ex-iugoslav, Kosovo, cu aşteptări sumbre - anticipam inevitabile întâlniri cu rănile conflictului încă recent şi cu instabilitate remanentă, pe deasupra colorate pesimist de proaspăt dobândita reprezentare concretă a cifrelor care descriu economia Macedoniei. Kosovo este acum în situaţia în care FYROM era acum 10 ani - cea mai săracă ţară din regiune, cea mai vulnerabilă şi mai puţin autonomă economic, dependentă de integrarea regională şi europeana, cu peste 40% şomaj estimat, probabil în jur de 30% în realitate, ţinând cont de piaţa neagră (Macedonia are acum 32% şomaj şi o piaţă neagră de 20%).

Primul contact cu Kosovo este însă năucitor. Locul pustietăţii din Macedonia este luat de un furnicar de oameni şi maşini în perpetuum mobile pe şoselele de două feluri: cele moştenite de la Tito, mai bune decât ale României de azi, şi cele aflate în construcţie - tot de către Bechtel, dar într-un ritm care te face să crezi că şi-au propus să finalizeze toate autostrăzile până la sfârşitul anului! Utilaje, şantiere, camioane, maşini, muzică, uruit de generatoare - reţeaua electrică încă precară face ca întreruperile de curent să fie frecvente. Cum periplul meu balcanic s-a întâmplat vara, am nimerit în plin sezon de nunţi - sute de mii de kosovari din diaspora au venit în vacanţă, dar şi ca să se căsătorească aici, iar toată ţara pare a se fi mutat în stradă. În primul oraş prin care trec, Ferizaj/ Urosevaci (are două nume, ca multe altele, unul albanez şi unul sârbesc), e aproape imposibil să găseşti drumul, printre sutele de oameni care petrec, într-o atmosferă cu decibeli la limita suportabilului. Prizren, al doilea mare oraş după capitala Priştina, cu o importantă minoritate turcească şi un farmec pitoresc şi medieval, mă întâmpină cu o notă aparte: mulţimea de tineri cu cutii de bere în mână migrează printre minarete, dominate de impunatoarea moschee Sinan Paşa, chioşcuri de kebab, magazine cu haine occidentale, pe fondul sonor al başilor lui… Snoop Dogg, care răcneşte până la trei noaptea de pe o colină, din cetatea unde se desfăşoară festivalul de documentar balcanic Dokufest – câştigat de românul Alexandru Nănău, cu “Portretul lui Ion B.” Mă culc cu un sentiment acut de Orient şi o bruscă înţelegere a motivelor pentru care UE este reticentă în a integra ţări vecine pe care, acum, şi eu le percep drept atât de diferite de media europeană.

Colonizarea de bunăvoie 

A doua zi însă, lumina zilei îmi arată că greşesc fundamental. Ceea ce se întâmplă în Kosovo nu poate să nu te fascineze. Într-o notă afectivă, nu poţi să nu iubeşti diversitatea ţării (multietnică, multiconfesională, multiculturală, pestriţă), sentimentul istoriei trăite şi încă vii, cu oameni care învaţă să ierte (cu greu!), să trăiască unii cu alţii în ciuda rănilor recente, să uite, să construiască în loc să distrugă; cu oameni foarte vii, extrem de sociabili şi ospitalieri, care vorbesc cu toţii engleza (graţie prezenţei internaţionale neîntrerupte de zece ani), de la copii de cinci ani la bătrâni. În acelaşi timp însă este fascinant laboratorul Kosovo: se construieşte frenetic, cu bune şi rele - cu autostrada Bechtel care va fi gata înainte de următoarea inaugurare a încă 10 km din Autostrada Transilvania -, cu clădiri de birouri şi apartamente, dar şi cu lipsa planificării urbane şi a normelor de siguranţă, care naşte contraste inestetice, ridică preţul unui apartament de două camere în centru la 100.000 de euro şi face ca un ansamblu rezidenţial recent ridicat să fie candidat la demolare în curând, întrucât riscă prăbuşirea. Infrastructura fizică este dublată de construirea unui stat viabil. Şi din nou, aici, oamenii pe care îi suspectasem cu o seară înainte de diferenţe ireconciliabile faţă de „noi”, restul europenilor, îmi contrazic aşteptările – poate energia identităţii naţionale recâştigate, poate stimulentele vestice, poate efectul pozitiv al creşterii economice par să-i fi făcut pe kosovari să înveţe destul de repede rigorile de muncă organizată şi disciplinată; desigur, cu toate rezervele date de percepţia regională a acestor noţiuni, care şi în Romania sunt relative!

Occidentul pare să îşi fi asumat însă atât lecţiile eşecurilor recente din Bosnia, Afganistan, Iraq, cât şi experienţa regională - poate chiar a Macedoniei vecine: pe structura fragmentată, încă resentimentară, potenţial instabilă, a Balcanilor este teoretic posibil să se dezvolte, cu stimulente externe, o democraţie autohtonă satisfăcătoare, sub reţetă proprie şi o dezvoltare economică sustenabilă. Reversul este însă la fel de posibil. Iar Kosovo nu îşi permite luxul să aştepte maturizarea acestui proces organic – de fapt, întreaga regiune nu poate. Reflexele interne sunt capabile să nască mai multă instabilitate între timp decât stabilitatea pe care o poate crea apropierea de structurile transatlantice. Prin urmare, ceea ce se întâmplă acolo este mai degrabă o formă de colonizare decât de democratizare.

Doar înainte!

Reuşita pare să depindă de gestionarea procesului. Dacă o ţară are şanse să răzbească în acest fel, aceea e Kosovo, cred americanii şi britanicii. La rândul lor, germanii sprijină din răsputeri noua republică: „comparaţi situaţia din ’91 cu cea de acum; progresul este enorm, iar calea este cea bună. Sigur că va mai dura încă mult, dar sunt atâţia investitori care nu aşteaptă decât clarificarea situaţiei la nivel politic pentru a veni în Kosovo”, spune Wolfgang Ischinger, fostul reprezentant al UE în Troica negocierilor asupra viitorului Kosovo. „Procesul este sufocat de corupţie şi nu există nicio direcţie coerentă; oricum Kosovo este atât de dependent economic de restul regiunii încât va reuşi doar atunci când întreaga regiune va fi scoasă din gaura neagră în care se află”, crede, pe de altă parte, norvegianul Kai Eide, fost raportor pentru Kosovo al Secretarului-General al ONU.

Un lucru este cert: Vestul a ridicat miza politică prin susţinerea independenţei Kosovo la un nivel la care eşecul este inacceptabil; în consecinţă, şi-a asumat „personal” demersul - de la sprijinul politic vocal, la cel tehnic şi la banii care curg în ţară (sub forma de investiţii sau de asistenţă pentru dezvoltare). E drept, mulţi dintre ei se întorc în buzunarele funcţionarilor internaţionali care mişună în ţară - însă şi aceştia consumă şi alimentează economia locală. Kosovo poate miza pe cea mai tânără populaţie din Europa, vorbitoare de engleză, educată, în cazul diasporei, care a revenit deja în număr mare în ţară. De aici rezerva de talent şi competenţă pentru administraţia publică, dar şi planul de a dezvolta un sector IT şi furnizor de servicii pentru noile industrii bazate pe outsourcing şi comunicaţii online (software, advertising, baze de date etc). Restul populaţiei tinere, cu un nivel inferior de educaţie, poate servi drept mână de lucru ieftină pentru statele din jur aflate în creştere economică accelerată, cum sunt Albania şi Serbia. La rândul său, Kosovo nu are o economie puternică, dar are totuşi o bază minimă - în care resursele minerale importante joacă rolul central. Primul avantaj însă este probabil faptul că noul stat se află în Europa şi nu undeva în Asia, deci integrarea în peisajul social-economic european a unei ţări cu două milioane de locuitori, fără fundamentalisme islamice şi cu puternice simpatii prooccidentale nu pare imposibilă.

Pericole la tot pasul

Ingredientele unor potenţiale erori majore sunt însă deja vizibile: un proces concentrat la vârf riscă să nu mobilizeze suficient populaţia, să polarizeze şi să genereze un cadru artificial, nesustenabil. Rapiditatea poate fi în detrimentul calităţii şi al transparenţei, creând (cum am simţit şi în România) îmbogăţiţi ai tranziţiei şi corupţie structurală. Povestea intensă de amor cu Occidentul se poate transforma în oportunism sau se poate răzbuna când UE va începe să-şi piardă din entuziasm şi răbdare şi va începe să mustre Kosovo pentru neîmpliniri în procesul de aderare - albanezii, încă tributari unei abordari afective, din poziţia de victime permanente, se vor simţi atunci trădaţi, dacă nu vor fi încurajaţi să-şi asume realist relaţia cu Europa şi cu America (tinerii de azi aveau vârste critice în timpul epurărilor lui Miloşevici şi încă au reflexe revendicative şi conflictuale).

Excesele demonstrativ-democratice, cum este acordarea de drepturi aproape exagerate minorităţilor pot la rândul lor duce la secesiune mai degrabă decât la integrare. Acesta este cazul intenţiei de creare a două municipalităţi în Mitroviţa, cu nordul administrat de sârbi şi sudul de albanezi. Suprapus peste realităţi precum faptul că profesorii sau medicii sârbi primesc din Serbia subvenţii care le triplează salariile în comparaţie cu omologii albanezi, pentru a-i stimula să rămână în Kosovo - dar din care îşi cumpără apartamente în Belgrad sau Nis -, acest plan nu pare a crea decât premisele continuării politicii sârbe obstructive, care, printre altele, va împiedica controlul eficient al reţelelor de trafic ilegal, concentrat acolo.

Serbia este, de altfel, cheia stabilităţii regionale. Aşa cum albanezii au fost oprimaţi de regimul Miloşevici, Serbia a fost îngenuncheată de bombardamentele NATO şi umilită de proclamarea independenţei Kosovo. Resentimentele create sunt adânci, iar reacţiile, contraproductive. De la parafa „annule” (în franceză, nu în limba invadatorului) pe care grănicerii sârbi o pun peste ştampila kosovară pe paşaportul turistului intrat în Kosovo prin Macedonia şi nu prin Serbia - idee copilarească de a bloca libertatea de mişcare a unor cetăţeni neimplicaţi în conflictul bilateral), până la atitudinea în plan internaţional, şi nu doar în problema Kosovo, Serbia a fost adesea refractară, iar guvernul proeuropean, neconvingător sau slab. Recenta disponibilitate către compromis a Belgradului trebuie sprijinită de o comunitate internaţională pe care Serbia să nu o simtă ostilă, dar nici necondiţionat favorabilă ei.

Şi România?

România ar putea, prin însuşi sprijinul acordat până acum Serbiei prin nerecunoaşterea Kosovo, să fie un mediator în acest sens. Oricare ar fi formula, chiar dacă rămâne una de nerecunoaştere formală a statutului, Bucureştiul ratează în acest moment posibilitatea de a fi un actor relevant în regiune dacă refuză să lucreze cu Kosovo; în sens strict oportunist, ratăm şansa de a exporta o experienţă de tranziţie şi construcţie instituţională câştigată fie si prin greşeli, cu avantaje de imagine la nivel internaţional, şi de a fi, la nivel de business sau societate civilă, printre beneficiarii fondurilor de dezvoltare.

În sens politic, dacă interesul României este stabilitatea regională, în acest moment principala sursă de instabilitate este blocajul politic şi incapacitatea UE de a vorbi cu o singură voce - indiferent de conţinut. Acest lucru se traduce şi în risipa de bani şi suprapuneri incoerente de atribuţii ale nenumăratelor organizaţii internaţionale care trebuie menţinute la faţa locului cu rol simbolic şi care creează o maximă ineficienţă: KFOR controlat de americani, EULEX - instrumentul UE, trupele ONU pentru a linişti Rusia şi China, autorităţi locale etc.

În contextul paşilor reciproci către o negociere sârbo-kosovară, inflexibilitatea şi neparticiparea României la acest proces esenţial pentru UE este pentru Bucureşti o recidivă în lipsa de viziune în politica externă.

Oana Popescu este directoare de programe la Aspen Institute România.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite