Ce consecinţe are rescrierea modelului social european asupra României

Măsurile economice care încep să fie introduse în constituţiile statelor Uniunii Europene pun capăt unui model politic unic în istoria omenirii. Pentru o ţară ca România reprezintă o sinucidere economică. România are nevoie urgentă de un fel de „New-Deal” american cu implicarea masivă a capitalului public-privat, cred doi cercetători de la Institutul român de Economie Mondială.

Articol din revista FP România, ediţia nr. 28 (mai/ iunie 2012), din 21 mai la toate standurile de presă.

„PACTUL FISCAL” impus de Germania ţărilor UE, în încercarea disperată de a salva moneda euro şi de a calma pieţele financiare, este, în esenţă, o decizie pur politică, cu aparenţă de disciplinare bugetară şi de guvernanţă responsabilă. Susţinem că este o decizie politică deoarece preţul plătit pentru salvarea euro, a sistemului bancar şi a ratingurilor de ţară este abandonarea în mare măsură a modelului de economie socială de piaţă care a dominat Uniunea Europeană în ultimii 60 ani. Creşterea vârstei de pensionare - care tinde către 70 ani în Germania -, modificarea codurilor muncii şi amputarea a numeroase ajutoare sociale şi medicale sunt doar începutul remodelării acestui concept generos, dar care nu mai poate fi susţinut, din cauza unor deficite imense acumulate de fondurile de pensii, de asistenţă socială şi medicală, care trebuie acoperite din bugetele centrale şi ulterior transferate la datoria publică.

„Pactul euro-plus”, Guvernanţa economică europeană („six-pack”) şi Pactul fiscal reprezintă instrumentele legislative şi politice pe baza cărora se va implementa, în timp, un nou model politic şi social european, mai puţin finanţat, având costuri umane greu de cuantificat în prezent. Prin legiferarea acestui pachet de măsuri se va pune capăt modelului social european, unic în istoria omenirii, care a reprezentat „cartea de identitate” a Uniunii Europene după al doilea război mondial. În mod plastic, Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, a definit noua doctrină care prinde contur în Uniunea Europeană drept „economie a durerii”.

Concurenţa formidabilă din economia globală este aceea care a forţat Uniunea Europeană să reacţioneze, iar Pactul fiscal nu este decât primul pas pentru implementarea unui nou model de capitalism, mai suplu, dar şi mai competitiv, în care costul forţei de muncă şi al ajutoarelor sociale să fie redus simţitor.

O mare greşeală pe care o comite Germania este aceea că o decizie luată la cald (în plină criză şi cu presiuni enorme din partea pieţelor), o dată transpusă în Constituţiile ţărilor membre, va opera pentru cel puţin câteva decenii, chiar şi atunci când lumea va fi relativ normală, iar conjunctura mondială total diferită. Cu siguranţă, peste câţiva ani vom  constata că acest „corset fiscal” extrem de incomod va face mai mult rău decât bine, deoarece creşterea economică anemică din zona euro va conduce la o nouă pierdere de competitivitate şi de pieţe în raport cu mult mai dinamicele ţări emergente (China, India, Brazilia, Turcia), dar şi cu SUA.

Un alt argument este de ordin doctrinar. Care este scopul fundamental al unei guvernanţe? Să se uite pe cele două deficite? Dacă da, atunci în fruntea guvernelor vom pune contabili şi am rezolvat problema.Dacă scopul unei guvernări este modernizarea economiei, crearea de bunăstare şi o dezvoltare sustenabilă în armonie cu mediul înconjurător vom opta pentru vizionari. Or, după părerea noastră, tocmai acest lucru lipseşte Uniunii în prezent şi de aceea a optat pentru varianta contabililor. Niciodată în istoria omenirii cei care adună cifrele nu au creat bunăstare, nici măcar pentru propriile familii, şi cu atât mai puţin pentru ţările lor. În lipsă de timp şi de idei , Germania a impus o cură severă de austeritate tuturor membrilor UE, deşi „bolile” de care suferă cele 25 de ţări semnatare sunt total diferite.

Dincolo de punctul critic

România şi alte ţări din zona noastră au ajuns la un punct critic. Pur şi simplu ele nu se mai pot dezvolta economic de acum înainte pe nicio cale fără a-şi implementa o reţea modernă de infrastructură rutieră, navală, de cale ferată, energetică, informaţională etc.

În majoritatea acestor cazuri, capitalul privat nu vrea să investească decât cel mult în asociere cu statul sau cu garanţia acestuia, având în vedere că termenele de amortizare se întind pe zeci de ani. În aceste condiţii, acceptarea fără niciun fel de analiză a deficitului extrem de strâns pentru o ţară ca România reprezintă pur şi simplu o sinucidere economică.

Obiectivul strategic al ţării noastre este reducerea decalajelor de dezvoltare faţă de media UE. Intrând de bună voie în acest „corset fiscal” foarte strâns nu se mai poate garanta nici măcar creşterea economică extrem de firavă de la an la an, din lipsa unor „motoare” de antrenare:

·         investiţiile străine s-au prăbuşit de la 9,5 miliarde de euro în 2008 la circa 1 miliard în 2011;

·         fondurile europene nu sunt atrase  decât în proporţii infime (6-7%);

·         pieţele externe sunt gripate;

·         veniturile populaţiei  scad, la fel şi puterea de cumpărare;

·         finanţarea externă prin intermediul băncilor-mamă este în scădere puternică în tot estul Europei. Se estimează că, în medie, 0,5% din PIB-ul estului Europei în perioada 2004-2010 s-a datorat acestor transferuri bancare.

În concluzie, considerăm că România are nevoie urgentă de un fel de „New-Deal” american de pe vremea preşedintelui Roosevelt (după criza din 1929-1933), cu implicarea masivă a capitalului public-privat care să compenseze lipsa celorlalte motoare avariate pentru mai mulţi ani de acum încolo.

Un demers politic concertat cu alte state din estul Europei cu situaţii economice similare pe lângă autorităţile UE ar putea convinge că un deficit mai mare, exclusiv pentru investiţii în infrastructură, este vital pentru viitorul ţărilor lor dar şi în interesul comun al Uniunii.

Dr. Simona POLADIAN este directoare a Institutului de Economie Mondială al Academiei Române. Dr. Eugen ANDREESCU este cercetător la acelaşi institut.

risc zero

În argumentarea impunerii Pactului fiscal se invocă continuu drept argument „calmarea pieţelor.

Dar să vedem cine sunt aceste pieţe: băncile, fondurile de pensii, fondurile de investiţii, societăţile de asigurări şi fondurile speculative - tocmai cele care timp de zeci de ani au făcut profituri uriaşe cu „risc zero” de pe urma îndatoririi statelor, iar acum, la ananghie, sar la gâtul guvernelor, invocând o falsă îngrijorare, deşi se ştie faptul că sute de ani niciun stat din Uniunea Europeană nu a intrat în faliment. Or, ele încearcă să-şi transfere pierderile pricinuite de criza financiar-economică pe spatele statelor, prin prime de risc tot mai mari şi nejustificate care ajung, în final, tot la contribuabili.

Argumente

Nu toate ţările au deficite bugetare structurale, cronice: de exemplu, Estonia are 0,6% din PIB; Luxemburg - 1%; Finlanda - 1%; Germania - 2%; Malta - 3%. Şi nu toate ţările au datorii publice alarmante: de exemplu, Estonia are 8%; Bulgaria - 16%; Luxemburg - 16%; Slovacia, Suedia, Cehia Slovenia, România - 40% din PIB.

În aceste condiţii, ce face Germania? Porneşte de la premisa absolut falsă că toate deficitele fiscale sunt rele - ineficiente sunt doar cheltuielile curente pentru mărfuri şi servicii făcute discreţionar. Cheltuielile de capital făcute responsabil produc un flux de venituri în timp, capabil să reducă datoria publică. Mai mult, ele conduc la ameliorarea productivităţii şi a factorilor de creştere economică pe termen lung. Cheltuielile curente ale bugetului trebuie acoperite prin impozite şi taxe, dar, dacă acestea nu sunt acompaniate şi de programe de investiţii de capital, ele nu ajută la nimic.