Ce va însemna Nabucco Vest pentru România
0
Marele proiect european de alimentare cu gaz caspic este mort – şi dezgropat, ca un proiect mai puţin ambiţios. Nabucco Vest a fost selectată drept ruta central-europeană de livrare a gazului din zăcămantul de gaze Shah Deniz II din Azerbaidjan. Dacă proiectul va fi realizat, România îsi va diversifica sursele de aprovizionare cu gaze naturale şi va scăpa de dependenţa de importurile din Rusia, explică un expert român în energie
Articol din ediția nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.
Propunerea Nabucco Vest a fost înaintată de Nabucco Gas Pipeline International GmbH în cadrul licitaţiei deschise de consorţiul Shah Deniz II pentru livrarea către pieţele europene, începând cu 2017, a unui volum suplimentar de 10 miliarde de metri cubi pe an (mmca).
Nabucco Vest e o versiune redusă ca lungime (de la 3.900 la 1.300 km) şi capacitate (de la 31 la 23 mmca) a vechiului Nabucco. Selecţia proiectului Nabucco Vest a fost prezentată cu satisfacţie pe site-ul consorţiului, dar şi de autorităţile române. Totuşi, reducerea dimensiunilor fizice şi strategice ale planului Nabucco după un deceniu de competiţie geopolitică în regiunea caspică şi a Mării Negre reprezintă un eşec politic al UE şi consfinţeşte supremaţia structurală a Rusiei în afacerile energetice ale regiunii.
Vechiul Nabucco era proiectul unui gazoduct menit să transporte gaz caspic spre piaţa europeană, pornind din Azerbaijan, mergând prin Georgia, Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria până lângă Viena. Principala sursă a fost mereu socotită gaziferul azer Shah Deniz II. Descoperit în 1999, Shah Deniz are rezerve estimate de 1,2 trilioane metri cubi şi e dezvoltat de un consorţiu condus de companiile BP (25,5%) şi Statoil (25,5%). Producţia a demarat în 2006, iar prima fază de dezvoltare furnizează circa 9 mmca, livraţi în Turcia, Georgia şi pe piaţa internă azeră.
Dezvoltarea completă (Shah Deniz II) presupune investiţii de peste 10 miliarde USD şi urmează a aduce un surplus de producţie de 16 mmca începând cu 2017. Aceşti 16 mmca au dobândit o încărcătură politică internaţională, mult peste contribuţia efectivă la securitatea energetică a UE: cum 6 mmca sunt rezervaţi pentru piaţa turcă, doar rămân 10 disponibili pentru UE, adică mai puţin de 2% din consumul anual de gaz natural al Uniunii. Pe această cantitate se luptă de ani de zile mai multe proiecte susţinute de companii europene şi de guvernele lor.
Până la 1 octombrie 2011, candidaţii familiari la achiziţionarea celor 10 mmca şi-au depus ofertele în cadrul licitaţiei menţionate: Nabucco, interconectorul Turcia-Grecia-Italia (ITGI) şi interconectorul TAP (Trans-Adriatic Pipeline). Toate aparţin „Coridorului Sudic de Gaz” (CSG), concept dezvoltat de Comisia Europeană în 2008 (The Second Strategic Review) pentru a asigura accesul consumatorilor europeni la resursele de gaz ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu.
TAP şi ITGI au capacităţi proiectate de 10 mmca şi contează pe reţeaua deja existentă de conducte turceşti. Unul dintre principalii acţionari ai TAP este Statoil, cu o cotă de 42,5%; cum Statoil e şi acţionar principal în Shah Deniz II, TAP pare a avea un avantaj strategic. De altfel, în februarie 2012, ITGI a fost exclus din licitaţie din cauza îndoielilor că DEPA – partnerul grec al interconectorului, alături de Edison (Italia) – va fi capabil să-şi îndeplinească obligaţiile financiare.
În vreme ce TAP ar putea fi selectat ca opţiune de export a gazului caspic către sudul Italiei, pentru ruta central-europeană lucrurile sunt deja stabilite: Turcia va fi traversată de la est la vest de conducta azero-turcă TANAP (Trans-Anatolia Pipeline), cu o capacitate maximă planificată de 30 mmca. TANAP este un proiect azero-turc ce urmează a fi finalizat în 2017, la un cost estimat de 5-6 miliarde USD.
Baku va acoperi 80% din costuri, iar Ankara restul. Aşadar, Baku nu se rezumă la rolul de furnizor de gaz „la graniţă”, ci manifestă limpede interesul de a fi implicat ca beneficiar în transportul gazului. Este un aspect pe care acţionarii consorţiului Nabucco l-au ignorat; printre ei nu s-a aflat nici o companie din statele potenţial furnizoare.
Creşterea şi descreşterea lui Nabucco
Încă de la început, Nabucco a avut o dimensiune strategică. Deşi iniţiat în 2002, proiectul a prins viaţă abia în 2006, ca urmare a panicii declanşate de conflictul gazelor dintre Rusia şi Ucraina; după câteva zile de întrerupere a livrărilor către pieţele europene, securitatea energetică a devenit o temă comună de discuţie, reflectând preocuparea faţă de poziţia monopolistă a Gazprom.
Dar, deşi CE a lansat în 2008 strategia Coridorului Sudic de Gaz (CSG), pieţele energetice europene aveau să rămână dominate de contractele bilaterale de lungă durată dintre Gazprom şi câteva mari companii energetice vest-europene. Pragul schimbării a fost trecut în 2009, după o serie de evenimente care au zguduit pieţele energetice europene. Primul dintre ele a fost „războiul gazelor” dintre Rusia şi Ucraina din ianuarie 2009, care a lăsat părţi ale Europei de Sud-Est în frig în mijlocul iernii. Noua dispută a animat politic CSG. Totodată, a adus în atenţie problema slabei interconectări dintre reţelele de conducte ale statelor UE, în special în estul Europei. A crescut procuparea pentru integrarea pieţelor regionale de gaz ale UE, completată prin politicile de liberalizare a pieţelor de electricitate şi gaz natural incluse în cel de-al Treilea Pachet Energetic.
În iulie 2009 a fost semnat la Ankara acordul interguvernamental privind proiectul Nabucco. În fine, 2009 a adus o mişcare tectonică pe pieţele globale de energie: „revoluţia” americană a gazului de şist. În acel an, SUA produceau deja o treime din gazul natural din surse neconvenţionale, depăşind Rusia ca cel mai mare producător de gaz al lumii. Ca urmare, mari volume de gaz natural lichefiat (GNL), destinate iniţial pieţelor nord-americane, au fost redirecţionate în principal către Europa de Vest.
În acelaşi timp, pe fondul crizei economice, cererea agregată de energie în UE a scăzut. Efectul a fost o supraofertă de gaz natural şi o scădere a preţului în Europa Occidentală, cu urmări importante asupra comerţului cu gaz dintre UE şi Rusia. S-a ajuns la o diferenţă considerabilă de preţ între gazul tranzacţionat pe pieţele spot şi, respectiv, prin contracte de lungă durată. În august 2009, preţul gazului la bursa britanică National Balancing Point era de 8 euro/MWh, exact jumătate faţă de cel importat prin contracte de lungă durată.
Un efect al acestei situaţii în ultimii trei ani a fost erodarea bazei economice a parteneriatelor bazate pe contracte de lungă durată dintre Gazprom şi companiile energetice europene. Tot mai insistent, ele au presat Gazprom să admită o componentă spot în sistemul de preţ şi să renunţe la indexarea preţului gazului în funcţie de preţul ţiţeiului. Totodată, apetitul companiilor occidentale pentru mari investiţii în proiecte transnaţionale de gazoduct, precum Nabucco, a scăzut simţitor.
O slăbiciune structurală a proiectului Nabucco a fost lipsa unui sprijin politic substanţial din partea marilor state europene. Angela Merkel s-a exprimat în 2010 în favoarea proiectului numai după ce a asigurat sprijinul UE pentru proiectul ruso-german Nord Stream, Nicholas Sarkozy a ales ca marile companii franceze să se alăture proiectelor Gazprom (Nord Stream şi South Stream) după ce oferta Gaz de France de a intra în Nabucco fusese respinsă de Turcia, iar Italia a prioritizat mereu relaţia bilaterală cu Rusia.
Sprijinul politic solid al UE pentru Nabucco a venit în cele din urmă, dar prea târziu. În ianuarie 2011, Preşedintele CE a vizitat Baku şi Aşgabat pentru a promova CSG. În septembrie 2011, CE a prezentat strategia unei politici comune a UE faţă de furnizorii externi de energie. CE s-a oferit să medieze între Azerbaijan şi Turkmenistan pentru construcţia unei conducte de gaz trans-caspice, fundamentală pentru viabilitatea CSG.
Rusia, care consideră Marea Caspică un condominium, blochează această iniţiativă, revendicând un drept de veto faţă de orice proiect trans-caspic. Astfel, Moscova dispune de un instrument politic de blocare a accesului Turkmenistanului la coridorul energetic european. În măsura în care UE s-a dovedit incapabilă să adauge iniţiativei sale politice o susţinere financiară adecvată, ambiţia de a include Turkmenistanul în CSG nu a putut depăşi condiţionările politice impuse de Rusia. Nabucco a sfârşit prin a se lupta pentru doar 10 mmca cu competitori mai supli şi mai adaptabili.
Iar acum, „Nabucco Vest”
Nabucco Vest este expresia reducerii proiectului Nabucco la dimensiunile sale comerciale în actualele circumstanţe economice, pe fondul eroziunii progresive a capitalului său politic. Nu a fost mereu aşa în regiunea Caspică şi a Mării Negre. De exemplu, oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), operat de BP, este un produs tipic al unei masive investiţii de capital politic american. Statele Unite au susţinut activ realizarea acestui proiect ce leagă Marea Caspică de Marea Mediterană, a cărui viabilitate comercială este şi astăzi controversată.
Spre deosebire de BTC, Nabucco nu a avut niciodată un astfel de nivel de susţinere din partea puterilor occidentale. Mai mult, sub asaltul politic orchestrat de Moscova prin contra-proiectul South Stream, guvernele implicate în Nabucco au cedat rând pe rând, fără excepţie, trecând în tabăra proiectului condus de Gazprom. În fapt, sunt puţine temeiuri pentru a crede că South Stream este altceva decât un instrument politico-diplomatic prin care Moscova exercită un amestec abil de seducţie şi coerciţie în scopul „disciplinării” Ucrainei şi a descurajării competitorilor de talie, de tip Nabucco. În acest sens, Nabucco Vest pare a fi un compromis acceptabil şi pentru Moscova, atât prin capacitatea sa modestă, cât şi prin potenţialul neglijabil de a coopta Turkmenistanul în CGS.
Nabucco şi noi
România va fi, în cele din urmă, traversată de un gazoduct cu un regim juridic şi de reglementare deja negociat. Nabucco Vest va continua conducta TANAP şi va transporta către Europa Centrală şi de Est un volum de gaz de până la 10 mmca începând cu 2017. Este explorată chiar posibilitatea fuziunii dintre Nabucco Vest şi TANAP. România va fi traversată pe o lungime de 470 km şi urmează să primească investiţii de până la 1,5 miliarde de euro în infrastructură şi logistică. Alte beneficii vor fi taxele de tranzit, dar mai ales cantităţile de gaz lăsate aici, suficiente pentru a putea substitui ce se importă în prezent din Rusia la preţuri dintre cele mai mari din UE.
Proiecte fanteziste precum AGRI devin de facto irealizabile – întrucât AGRI miza tot pe producţia disponibilă a zăcământului Shah Deniz II, fără a mai vorbi de preţul prohibitiv al instalaţiilor de lichefiere şi regazificare, care ar fi fost necesare – şi inutile. Nabucco Vest va îngădui un respiro pentru economia românească. Dar, în condiţiile în care pentru 2020 este prognozată o creştere cu peste 20% a cererii de gaz natural pe piaţa românească faţă de 2010 şi în care producţia autohntonă de petrol şi gaz este în continuă scădere, sunt necesare investiţii substanţiale pentru stoparea declinului producţiei şi pentru dezvoltarea unor noi zăcăminte, inclusiv de tip neconvenţional.
Avem nevoie de dezbateri lucide şi informate despre potenţiala producţie de gaze de şist, despre posibila exploatare comercială a zăcămintelor de gaz din platoul continental al Mării Negre, dar şi cu privire la un regim echitabil şi stimulativ al redevenţelor, accizelor etc. România are nevoie de un mediu investiţional favorabil proiectelor de petrol şi gaze pentru securitatea energetică a următoarelor decenii, dar şi de reglementări care să asigure acceptabilitatea socială şi sustenabilitatea ecologică a unor astfel de investiţii.
Radu Dudău este conferenţiar la Universitatea Bucureşti şi director executiv al Romania Energy Center (ROEC).
Se încarcă comentariile...
