Reislamizarea musulmanilor francezi

Musulmanii din Franţa nu mai au voie să se roage în stradă

Problema modelului asimilaţionist din Franţa este aceea că nu mai există unul. Iar atentatorul de la Toulouse indică nivelul de radicalizare al musulmanilor francezi.

Articol din revista FP România, ediţia nr. 28 (mai/ iunie 2012), care apare pe 21 mai.

În Franţa, musulmanii trăiesc în special în marile aglomerări urbane. Două treimi din cei cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani - cu origini maghrebiene, sahariene sau turcice - trăiesc în oraşe cu mai mult de 200.000 de locuitori. Există acolo o separare, populaţia autohtonă din vecinătatea imigranţilor preferând mai degrabă să trăiască departe de centrele urbane decât să fie minoritară, să-şi piardă statutul de referinţă culturală. Această tendinţă a consolidat concentraţiile etnice.

Procentul musulmanilor este mare în cele mai sărace cartiere: 40% din adulţii francezi cu vârste de 18-50 de ani care înregistrează 5% din cele mai mici venituri sunt musulmani, faţă de 8% din populaţia de aceeaşi vârstă din întreaga Franţă. Apoi, ei locuiesc preponderent în zone degradate, în cartiere în care nivelul de educaţie este scăzut. Cartierul lor se caracterizează prin concentrare etnică, o rată de şomaj importantă mai ales în rândul femeilor. Iar aici Islamul a devenit tot mai raspândit.

Reislamizarea tinerilor nu este însă apanajul cartierelor dificile, ci este o tendinţă generală. Chiar şi în rândul persoanelor de origine maghrebiană, sahariană sau turcică care trăiesc într-un context social foarte favorabil, afilierea la Islam creşte considerabil odată cu anul naşterii. Cei mai tineri se declară adesea musulmani indiferent de contextul social.
 
Retragerea francezilor de suşă

Masacrul de la Toulouse arată în primul rând că radicalizarea musulmanilor produce peste tot aceleaşi rezultate, indiferent de modelul naţional de includere a imigranţilor şi a descendenţilor acestora – asimilaţionism sau multiculturalism. SUA adăpostesc o populaţie musulmană mai puţin numeroasă decât cea din Franţa - 2,8 milioane în 2010, mai puţin de 1% din locuitorii SUA, faţă de 4 milioane în Franţa metropolitană în 2008, adică 6,4% din populaţie totală -, cu un statut social mai ridicat, dar se confruntă cu probleme similare de radicalizare. Şi SUA au avut un masacru legat de războiul din Afganistan, la Fort Hood în 2009, soldat cu 13 morţi.

Problema modelului asimilaţionist francez este aceea că nu mai există cu adevărat unul. A dispărut pe fondul unor factori diverşi, între care dezvoltarea Islamului este doar unul. O examinare critică a istoriei eurocentrice şi colonizarea ne-au făcut să credem că trebuie să reprimăm orice încercare de a persevera într-un anumit proiect naţional, care ar putea duce numai la rău. Orice insistenţă asupra identităţii naţionale, practicilor culturale şi a stilului de viaţă francez este considerată periculoasă. În schimb, este acceptabil ca minorităţilor să le fie recunoscut modul de viaţă specific. Iar dacă populaţia majoritară îşi apără sau îl promovează pe al său, aceste manifestări sunt privite cu anxietate.

Paradoxul acestei atitudini a condus la resurgenţa chestiunii identitare în Franţa - şi, chiar mai extins, în Europa -, deşi scopul era de a o refula. Forţată să discute despre legitimitatea identităţilor particulare venite din afară, populaţia majoritară a început să ridice întrebări asupra propriei identităţi. Multiculturalismul soseşte pe acest fond şi afectează Franţa, a cărei reuşită trecută s-a bazat pe asimilare. Cetăţenia şi egalitatea republicană au oferit paravanele în spatele cărora se realiza o anumită omogenizare a modurilor de viaţă. Clasele populare se aflau în prima linie pentru a exercita presiunea socială necesară asimilării vecinilor lor, jucând rolul de referent cultural. Acestea au fost delegitimate din acest rol – şi, totodată, s-au separat fizic, în încercarea de a evita coabitarea cu moduri de viaţă pe care le dezaprobă şi pentru a le prezerva pe ale lor.   

Imigraţia musulmană se produce astăzi într-un context fără nicio legatură cu cel iniţial - care funcţiona pe o logică a asimilării. Masificarea, dinamismul actual al Islamului merg în acelaşi sens. Nu va exista o întoarcere la modelul asimilaţionist. Căsătoriile exogame au jucat întotdeauna un rol important. Nu atât la prima generaţie, cât mai ales la copiii lor. Aceste căsătorii au fost facilitate prin coincidenţa afilierilor religioase ale imigranţilor cu cele ale nativilor, creştini sau fară nicio religie, deşi unele practici au părut exotice în epocă. Mişcarea de secularizare masivă nu i-a cruţat nici pe creştinii veniţi de aiurea, nici pe cei din aflaţi aici, în timp ce musulmanii se confruntă cu o ranforsare a angajamentului lor religios. Endogamia religioasă este masivă, mai ales în rândul musulmanilor crescuţi aici şi familiarizaţi cu societatea franceză. Într-o ţară putenic secularizată, exogamia lucrează în favoarea secularizării. Islamul, pentru a se menţine şi dezvolta aici, are toate motivele de a cultiva o endogamie strictă. (...)
 
(Versiunea integrală, în ediţia FP România care apare pe 21 mai.)

Michèle Tribalat este expertă în tendințe demografice şi chestiuni islamice în cadrul Institutului Naţional de Studii Demografice din Paris. Cartea sa din 2010, Les yeux grands fermés (L'immigration en France), a fost premiată pentru „impertinenţă”, pentru mers împotriva curentului principal de gândire.

A consemnat Matei Dobrovie