Noua Antantă

Dacă nu am fi avut un nou motor al apărării europene, este foarte posibil ca intervenţia NATO în Libia să nu fi existat.

Articol din revista FP România, ediţia nr. 28 (mai/ iunie 2012), care apare pe 21 mai.

Sub preşedintele Sarkozy, obiectivul prioritar al Franţei a fost acela ca, prin iniţiativele de politică externă şi de apărare asumate, să-şi maximizeze influenţa regională şi globală. Pentru maximizarea influenţei franceze în structurile occidentale era nevoie să se încheie politica Parisului de obstrucţionare a NATO. Revenirea în structura militară a NATO era imperativă pentru a facilita un rapprochment între Franţa şi Statele Unite, pe de o parte, iar pe această cale între Franţa şi statele atlantiste europene - în special Marea Britanie.

Sub Sarkozy am avut o rebalansare a politicii externe şi de apărare a Franţei, dinspre tradiţia gaullistă spre o atitudine gradual euro-atlantistă. În vremea sa, de Gaulle a făcut o serie de alegeri care nu îşi propuneau nici pe departe să creeze o moştenire imuabilă, o tradiţie, o cultură strategică. Obiectivele sale erau pragmatice, izvorâte dintr-o sensibilitate tactică aparte. A văzut atunci oportunitatea ca Franţa să părăsească structura militară integrată a NATO, pentru că nu dorea ca Franţa să fie numărul 3, după SUA şi Regatul Unit. Dorea paritatea cu britanicii, ceea nu se putea obţine în NATO. Este contextul care împinge Franţa să devină autosuficientă, autonomă şi să-şi dezvolte propriile capabilităţi nucleare. Pe acest fond, nevoia de o politică în care alianţele sunt axul principal devine secundară. Desigur, în timp, aceste preferinţe gaulliste tactice s-au transformat într-un model al politicii externe franceze, exprimând un consens bipartizan, mai ales sub Mitterand, un preşedinte mai gaullist chiar decât de Gaulle. Problema este că după Războiul Rece întreg contextul care a setat Franţa pentru o politică gaullistă dispare.

Deşi Sarkozy a fost masiv atacat de stânga pentru decizia de a reveni în NATO, este puţin probabil că un preşedinte socialist va „retrage", din nou, Franţa din Alianţă. Pentru Sarkozy revenirea în NATO nu era un scop în sine, ci un mijloc pentru a avansa obiectivele securităţii europene. A fost un pas menit să detensioneze relaţia dintre Franţa şi statele euro-atlantiste - precum Polonia şi Marea Britanie. Până atunci, ori de câte ori Franţa avea vreo iniţiativă care să consolideze ceva în planul securității europene era văzută cu imensă suspiciune. Astăzi, Polonia vorbeşte de L'Europe puissance la Paris. În cele din urmă, beneficiul acestei reveniri este noua Antantă Cordială franco-britanică, fără de care o operaţiune NATO precum cea din Libia nu ar fi fost posibilă.

Alianţă pragmatică

În mandatul preşedintelui Sarkozy, asistăm la sfârşitul „paradigmei Suezului", un ciclu care a durat 60 de ani. Pentru britanici lecţia Suezului a fost să nu se mai găsească niciodată într-o tabără opusă Statelor Unite. Pentru Franţa, lecţia a fost complet diferită: ca niciodată să nu mai fie atât de dependentă de un aliat extern.

Însă, în ultimii ani, se distinge tot mai clar dezangajarea graduală a Statelor Unite din Europa, ceea ce înseamnă că premisa constantă pe care Parisul şi Londra şi-au bazat politicile de apărare dispare. În anii '90, francezii şi britanicii şi-au transformat armatele, făcându-le tot mai expediţionare, capabile de intervenţii în afara continentului, plecând de la premisa că Statele Unite le vor fi întotdeauna alături pentru a le oferi ceea ce le lipseşte. Dar semnalul retragerii americane a apropiat Parisul de Londra.

De reţinut că actuala Antantă Cordială nu este un Saint Malo 2. Nu este începutul unui proces de consolidare a unor instituţii. Antanta Cordială este, în primul rând, o modalitate pragmatică de a genera şi a pune în comun capabilităţi militare, indiferent de finalitatea lor politică. Într-un moment în care, în Europa, reducerea bugetelor militare a atins cote alarmante, dacă Franţa vrea să rămână un actor militar credibil, atunci Antanta Cordială este răspunsul. Nevoia este mama creativităţii. În cele din urmă, sunt capabilităţi utile atât unui NATO europenizat (smart defense), cât şi unei eventuale politici de apărare la nivelul UE. Ideea este de a conserva şi îmbunătăţi resursele militare pe care le avem într-un moment în care Europa se demilitarizează. (...)

(Versiunea integrală, în ediţia FP România care apare pe 21 mai.)

Etienne de Durand este cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI), din Paris.

A consemnat Octavian Manea