Demobilizarea Europei: o veste proastă pentru Occident

Zodia austerităţii reduce drastic bugetele militare ale ţărilor europene, la fel şi armatele. Provocările de securitate - unele extra-teritoriale, precum ameninţările la adresa rutelor comerciale - rămân însă. Poate fi punerea în comun a capabilităţilor militare o soluţie? Sau chiar asistăm la o retragere militară a Europei din lume?

Articole din ediţia nr. 20 a FP România (ianuarie/ februarie). Detalii ilustrate:  Coperta, Sumarul, Nota editorului.

Vezi şi Germania renunţă la serviciul militar obligatoriu

Criza economică globală, de fapt foarte occidentală, nu putea să nu atingă şi blocul politico-militar al Vestului - NATO. Treptat, austeritatea a devenit cuvântul de ordine în creionarea bugetelor de apărare europene. Marea Britanie a anunţat reduceri de 8% pe următorii patru ani, în timp ce Germania şi Franţa plănuiesc fiecare tăieri de 6% şi reduceri ale forţelor lor militare cu peste 50.000 de oameni.
De fapt, NATO perpetuează de mulţi ani o alianţă cu două clase: cei cinci şi restul. Anul trecut, din 28 de state membre, doar Albania, Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Statele Unite respectau angajamentul politic asumat la nivelul Alianţei de a aloca 2% din PIB pentru apărare. Dintre acestea, Marea Britanie şi Grecia au acumulat însă deficite bugetare uriaşe.

Britanicii propun acum soluţii care ar putea fi copiate la indigo şi de alţi aliaţi europeni. Regatul Unit se află azi într-o situaţie paradoxală. Ca să poată achiziţiona portavioane de ultimă generaţie trebuie să renunţe la flota de avioane Harrier, utilizate în prezent pe portavioanele britanice. Aşadar, ca să-şi poată utiliza portavioanele vor trebui să apeleze la avioane franceze. Mai mult, până când propriile noi portavione vor intra în serviciu, britanicii vor trebui să se bazeze pe emblema flotei franceze - portavionul Charles de Gaulle. Cu alte cuvinte o „Antantă din necesitate”, nu neapărat un mariaj natural. În curând, modelul s-ar putea răspândi, Europa devenind o colecţie de mici replici ale acestei noi Antante franco-britanice.

Summitul NATO de la Lisabona chiar a dat semnalul politic în acest sens: finanţările colective şi dezvoltarea de capacităţi operaţionale multinaţionale ar putea deveni paradigma în materie de politici de apărare. Totuşi, experienţa europenilor în materie de „share” (integrare sau punere în comun) a diverselor capacităţi operaţionale nu lasă loc pentru prea mult optimism. Celebrele forţe de avangardă ale securităţii europene, Forţa de Răspuns a NATO (NRF) şi Forţa de Reacţie Rapidă a UE (ERRF), rămân expediţionare doar pe hârtie, pe fondul absenţei infrastructurii colective care să le facă cu adevărat operaţionale. În acelaşi timp, mulţi critici ai ideii de „share” arată că într-o anumită criză interesele naţionale ale unor ţări care se bazează pe capabilităţi puse la comun s-ar putea să nu coincidă.

Alternativa unei restructurări inteligente, integrate, este ca fiecare să taie în propria sa logică naţională, având ca rezultat o diminuare în bloc a puterii relative a Europei. Vazută din afară, alternativa implică riscuri semnificative, accentuând şi mai mult decalajul (de capabilitate) şi aşa semnificativ dintre America şi Europa: „Triumful secolului trecut a fost pacificarea Europei după secole de războaie devastatoare. Dar cred că am atins un punct de inflexiune, în care mare parte a continentului a mers mult prea departe în această direcţie. Demilitarizarea Europei - unde largi segmente ale opiniei publice au dezvoltat o aversiune faţă de risc - a trecut de la o binecuvântare a secolului XX la un obstacol în calea unei securităţi şi păci reale în secolul XXI. Slăbiciunea poate fi o tentaţie pentru calcule eronate şi agresiune”. Şi o spune un om care a  văzut multe - Robert Gates.  (Octavian Manea)     

Mentalitatea paşnică e periculoasă

Marea Britanie se află în război cu ceea ce se poate numi mentalitatea vremurilor de pace. O naţiune presupune o legătură simbiotică între guvern-popor-armată. O campanie militară nu poate avea succes fără ca toate elementele triadei să fie dedicate cauzei. Atunci când publicul nu trăieşte zilnic sub spectrul ameninţării se creează o stare de spirit predispusă să concluzioneze că nu există nicio ameninţare. Consecinţa este că se ajunge la politici bugetare în care apărarea este considerată un lux. Dar apărarea este singura cheltuială din bugetul public care nu este discreţionară. Statul social, spre exemplu, este o cheltuială opţională. Dimpotrivă, nu este discreţionar să cheltuieşti pentru a oferi un lucru pe care cetăţenii singuri nu şi-l pot asigura. Este firescul contractului social. Este o cheltuială necesară.

În general, elitele europene şi mai ales publicul european par să nu mai gândească în termeni geopolitici. Consecinţa? Creşte vulnerabilitatea noastră la şocuri geopolitice. Experienţa intelectuală formativă a elitelor decizionale ale UE (oameni cu vârste între 40-60 de ani) este modelată de credinţa că statul-naţiune a fost înlocuit de un paradis supra-naţional. Trăim într-o Europă în care războiul şi violenţa sunt absente. Problema elitelor politice postmoderniste este că „normalitatea lor” devine implicit şi starea naturală a lumii. Dar este exact opusul. Normalitatea este un produs al vigilenţei, al succesului sistemului de descurajare convenţională şi nucleară. Al capacităţilor de descurajare.

Uităm adesea cât de mult depinde economia noastră de comerţul maritim, de protecţia libertăţilor rutelor comerciale. Ameninţările la adresa libertăţilor de tranzit sunt acute, în special în punctele sugestiv considerate arterele economiei internaţionale - strâmtorile Malacca, Hormuz, Gibraltar. Are Vestul capacităţile necesare pentru a le proteja, într-un timp al proliferării capabilităţilor anti-acces? Trebuie să ne păstrăm potenţialul maritim convenţional pentru a le proteja. Dacă nu ai mijloacele pentru asta, vei vedea cum ceea ce numim normalitate cotidiană se prăbuşeşte. În cele din urmă, ingredientul-cheie nu ţine atât de mijloacele tehnice (avioane, portavioane), cât de gradul în care ameninţările secolului XXI tind să fie împărtăşite de către opinia publică.

Profesorul Gwyn Prins este coordonator al Programului Mackinder, dedicat studiului tendinţelor geopolitice din secolul XXI, al London School of Economics.