Ruginirea industriei militare ucrainene

Modernizarea armatei Ucrainei este în curs, dar industria militară trebuie să aleagă între perpetuarea dependenţei de industria-mamă din Rusia sau trecerea în civilie. Complexul militaro-industrial ucrainean număra pe timpul URSS 3.000 de întreprinderi, dar majoritatea s-au deteriorat rapid după proclamarea independenţei.

După desprinderea de Uniunea Sovietică, în 1991, Ucraina a moştenit o armată de aproape un milion de oameni, al treilea arsenal nuclear din lume şi un complex militaro-industrial interdependent de Rusia. În 1992, Kievul a acceptat să cedeze Moscovei toate armele nucleare sovietice pentru a fi distruse.
În 1994, Ucraina încheia un parteneriat cu NATO. Din această perioadă datează procesul de modernizare şi cooperare a armatei ucrainene cu alte forţe armate occidentale - în Kosovo, Liban, Sierra Leone.
Preşedintele prooccidental Viktor Iuşcenko a declanşat, în urmă cu doi ani, procesul de trecere la o armată de profesionişti. S-a stabilit ca până în 2010 Ucraina să aibă o armată constituită numai din angajaţi voluntari. Costul trecerii la profesionism a fost estimat la 47 de miliarde de grivne (6,5 miliarde de euro). Ministerul Apărării de la Kiev a anunţat reducerea forţelor armate la 100.000 de militari până în 2015.

Citiţi şi:

VIDEO „Teroriştii", vânaţi de elicopterele Armatei Române
VIDEO „Detectoarele morţii", luate şi de statul român

Aliaţi ai NATO
În 2002, a fost semnat Planul de Acţiune NATO-Ucraina, iar între 2003 şi 2005 o unitate ucraineană a participat la Forţa Multinaţională din Irak, sub comandă poloneză. Cooperarea cu armatele ţărilor NATO şi prezenţa pe teatre de operaţiuni din diverse zone ale lumii au schimbat aerul de armată sovietică, mai ales din rândul ofiţerimii, care în ultimul timp, nu au mai fost şcoliţi în Rusia, ci în Ucraina şi chiar în Occident. Beretele albastre ale Ucrainei sunt foarte mândre că au trecut prin Irak, Kosovo, Liberia şi Liban şi de exerciţiile comune cu NATO, alături de polonezi, lituanieni, americani, canadieni. Ar fi încântate să se alăture Alianţei Nord-Atlantice.
Deşi anchetele sociologice lipsesc, armata se află mult înaintea populaţiei civile în privinţa ideii de integrare în NATO. Potrivit unui sondaj făcut în rândurile a 600 de ofiţeri ai Institutului Militar de Limbi Străine din Kiev, 47 % dintre aceştia s-au declarat în favoarea aderării la NATO, faţă de doar 31% dintre civili. Departe de a fi de monolit, şi corpul de armată ucrainean diferă ca mentalitate în funcţie de grad, vârstă şi origine, explica pentru Le Figaro un consilier francez pe lângă Statul Major Ucrainean. Dar oscilaţiile între construirea unei identităţi naţionale şi aderarea la NATO vor dispărea pe măsură ce în ierarhie vor urca tinerii ofiţeri instruiţi în academii din Ucraina, spune colonelul Olkovoi, şeful Institutului Militar de Limbi Străine. Deocamdată, majoritatea ofiţerilor, începând de la căpitan, au servit Uniunea Sovietică.

Măreţia şi decăderea industriei de apărare
Complexul militaro-industrial ucrainean număra în perioada sovietică aproape 3.000 de întreprinderi, în care lucrau aproximativ 2,7 milioane de oameni. După proclamarea independenţei, industria militară a început să se deterioreze rapid. În 1997, numărul fabricilor de armament a scăzut de cinci ori, iar producţia li s-a diminuat de şapte ori. Cu toate acestea, Ucraina este încă unul dintre cei mai mari zece exportatori de armament din lume: circa jumătate din exporturi sunt destinate Comunităţii Statelor Independente, 30% merg în Asia de Sud-Est şi Africa, iar 6% în Orientul Mijlociu. Ucrainenii vând în special blindate, avioane de luptă, sisteme de artilerie şi rachete. Dar, în ciuda unui declin, punctul forte rămâne producţia de rachete strategice. În afara noilor Topol M, aproape toate celelalte rachete din dotarea armatei ruse sunt fabricate în Ucraina. Succesul armamentului ucrainean la export îl reprezintă preţul aproape de dumping, susţin experţii militari ruşi.

Supravieţuind, doar cu ruşii
Iaroslav Suhoi, fost director al uzinei de armament din Zaporojie, acum membru a Partidului Regiunilor, pro-rus, susţine că supravieţuirea complexului militaro-industrial depinde de cooperarea strânsă cu Rusia. În acelaşi sens, Viktor Ianukovici amintea în campanie cuvintele fostului ministru rus al Apărării, Serghei Ivanov: „Dacă veţi spune tot mai des că vreţi în NATO, vă aduc la cunoştinţă că avem planuri de a fabrica armament fără a vă implica”. De altfel, încă de când era preşedinte, Vladimir Putin a dat ordin responsabililor din industria de apărare rusă să închidă cercul producţiei de armament, astfel încât totul să se fabrice în Rusia, nu şi pe teritoriul altor republici sovietice.
Experţii susţin că întreruperea cooperării cu Rusia ar însemna colapsul complexul militaro-industrial ucrainean, care nu este decât un conglomerat de institute de cercetare, fabrici de producţie şi reparaţii încorporate în lanţul de fabricaţie rusesc al unui anumit tip de arme. Conform presei ruse, după 1991 Ucraina nu a fost capabilă să dezvolte în mod independent nici un nou tip de armament.
Nici aderarea n-ar duce salvarea. Directorul Institutului Rus de Strategie Naţională, Stanislav Belkovski, consideră că dacă Ucraina se alătură NATO, complexul militaro-industrial ucrainean va fi distrus: trecerea acestuia la standardele Alianţei Nord-Atlantice este o cacealma, deoarece statele aliate au propriile industrii de apărare şi nu au nevoie de cea ucraineană. Vicepreşedintele Academiei pentru Probleme Geopolitice de la Moscova, generalul Leonid Ivaşov, afirmă că după o eventuală aderare a Ucrainei la NATO marile întreprinderi militare ucrainene vor fi falimentate; chiar şi între statele membre există o concurenţă acerbă, dominată de SUA, Franţa şi Germania. Ivașov dă exemplul ţărilor din Europa de Est, care după aderarea la NATO şi-au lichidat sau redus considerabil producţia de armament sub licenţă sovietică, dotându-se, în schimb, cu echipamente fabricate în Occident. Generalul rus avertizează că o eventuală reconversie a industriei de apărare ucrainene se va resimţi grav mai ales în regiunile de est şi sud-est, unde sunt concentrate cele mai mari întreprinderi de armament.

Nevoia de investiţii străine
Pentru supravieţuirea acestei industrii este nevoie de un sprijin financiar şi organizatoric, lucru care nu s-a mai întâmplat de 18 ani încoace. În anii de independenţă ai Ucrainei, numărul oamenilor de ştiinţă din instituţiile de cercetare a ajuns cel mai redus din toate timpurile. Umplerea golului lăsat de specialiştii care au luat calea Rusiei sau a Occidentului este practic imposibil fără un efort financiar enorm şi un program strategic pe termen lung.
Directorul general al Ukrspetsexport, Serghei Bondarciuk, declara recent că programul adoptat de Guvern pentru reformarea Compexului militaro-industrial, până în 2013, este o bătaie de joc. „Cele 50 de milioane de grivne (circa 6 milioane de dolari), care vor fi alocate, anual, industriei de apărare, vor ajunge doar pentru a schimba becurile din fabrici”, sublinia Bondarciuk. El spune că acest sector industrial mai există doar datorită entuziasmului oamenilor care lucrează în domeniu. Şansa de a salva rămăşiţele industriei de apărare din Ucraina rămâne piaţa echipamentelor de tip sovietic din ţările Europei de Est, cărora le mai trebuie piese de schimb, sau vânzarea de armament către statele din America Latină, Asia de Sud-Est şi Africa. Dar şi aici concurenţa este mare, pentru că aceste pieţe sunt vizate de Rusia şi de unele ţări occidentale. O altă variantă, susţin experţii occidentali, ar fi reconversia spre producţia civilă. Dar aceasta are nevoie de atragerea de investiţii şi tehnologie străine şi implică  mari costuri sociale.

Extras din dosarul dedicat Ucrainei în ediţia curentă a FP România