Bogdan Aurescu: „Există noi riscuri de securitate, iar NATO trebuie să joace un nou rol”

Pentru dosarul NATO reîncărcat din noua ediţie, secretarul de stat Bogdan Aurescu a stat de vorbă cu FP pe tema dezechilibrelor de putere ce au apărut în ultimele două decenii şi pe marginea rolului actualizat al NATO. Varianta extinsă a discuţiei.

Sumarul, nota editorilor şi coperta ediţiei nr 18 (septembrie/ octombrie 2010).

Citiţi întregul dosar NATO reîncărcat, din ediţia curentă a revistei. Urmăriţi dezbaterea internaţională FP România - NATO din 16 septembrie pe conferintelefp.adevarul.ro.

Ce dezechilibre de putere au apărut în ultimele două decenii la nivel global?

Există, la nivel internaţional, o anumită stare de aşteptare a soluţiilor pentru anumite probleme care caracterizează situaţia de securitate internaţională, aşteptare care a ajuns la un punct-limită. Iată, de pildă, în februarie, Conferinţa de Securitate de la Munchen, la care am reprezentat România, şi care reprezintă unul din cele mai importante şi mai prestigioase foruri de dezbatere în domeniul securităţii şi, în general, al politicii internaţionale, a fost dedicată acestei teme: provocările globalizării în secolul XXI şi impactul lor asupra securităţii internaţionale, titlul însuşi al ediţiei din acest an - „No more excuses!" - fiind extrem de relevant în acest sens. El reflectă, după părerea mea, tocmai necesitatea unor eforturi reînnoite ale comunităţii internaţionale, în acest moment, pentru a găsi soluţii comune şi eficiente acestor probleme.

Insecuritatea energetică, insecuritatea cibernetică, insecuritatea maritimă, necesitatea unui control sporit al armamentelor, a combaterii mai eficiente a terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, a apărării faţă de eventualitatea unor atacuri cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune, inclusiv din partea unor actori nonstatali se numără printre provocările la adresa securităţii şi stabilităţii internaţionale. Nu întâmplător, există şi la nivelul NATO dorinţa de abordare comprehensivă a noilor ameninţări, inclusiv în contextul elaborării Noului Concept Strategic. Totuşi, aceste provocări nu indică în mod direct dezechilibre de putere propriu-zise, dar cu siguranţă punctează surse care pot genera sau accentua dezechilibrele globale până la un prag periculos pentru  stabilitatea sistemului internaţional şi salvgardarea principiilor şi normelor lui fundamentale.

Au îngenuncheat insurgenţii irakieni, talibanii afgani şi piraţii somalezi coaliţiile internaţionale care li se opun?

Răspunsul este, evident, nu. Şi nici nu au cum să o facă. Deşi, în toate aceste trei cazuri pe care le amintiţi situaţiile şi circumstanţele sunt diferite. Totuşi, trebuie remarcată capacitatea de răspuns şi adaptare a comunităţii internaţionale. Un exemplu este Irakul, unde, nimeni nu poate nega, avem incomparabil mai multă stabilitate internă decât acum 2-3 ani, iar irakienii şi-au asumat propria cale către prosperitate. Un alt exemplu sunt Conferinţele Internaţionale privind Afganistanul, de la Londra, de la sfârşitul lui ianuarie, respectiv din iulie, de la Kabul. În sfârşit, în Somalia, NATO şi UE, împreună cu alte state, şi-au unit eforturile pentru combaterea pirateriei în zona Cornului Africii, iar succesele încep să apară şi aici.

Cui mai folosesc marile „utilaje militare" în vremea dronelor?

Cred că este o întrebare pe care ar trebui să o puneţi unui militar, nu unui diplomat. Cred că în procesul de adaptare la noile riscuri şi ameninţări, orice capabilitate - şi aici le am în vedere şi pe cele civile - îşi poate avea utilitatea ei. Este important însă ca aceste capabilităţi să fie bine adaptate la realităţi - a se vedea de exemplu decizia administraţiei Obama de a abandona sistemul de apărare antirachetă al administraţiei americane anterioare, pentru a răspunde mai bine noilor elemente de vulnerabilitate date de proliferarea tehnologiilor aferente rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune.

Industriile spațiale din China, India și Japonia orbitează în jurul Lunii, China a doborât un satelit propriu, iar Iranul a îmbarcat ființe pe rachete. În această atmosferă, cine poate prezerva non-militarizarea spațiului? 

Din punctul meu de vedere, nu cred că suntem în ipoteza reîntoarcerii în anii '80, la „Războiul Stelelor". Dar iarăşi cred că trebuie să întrebaţi un militar. Ca diplomat şi jurist pot să vă spun că militarizarea spaţiului cosmic este problematică, de principiu, din perspectiva dreptului internaţional contemporan în vigoare. Voi rămâne un promotor fidel al dreptului internaţional şi al multilateralismului, fără de care, la modul cel mai franc, lumea actuală şi problemele pe care le ridică vor deveni imposibil de gestionat de către oricare actor internaţional, în mod individual.

Pe acest fundal, cât de nou va fi Noul Concept Strategic al NATO? Alte noutăţi?

Dezvoltarea Noului Concept Strategic al NATO nu trebuie să fie un proces de reinventare totală, ci unul de rafinare, cizelare, modelare, adaptare. Trebuie păstrat ceea ce este viabil şi actual şi adăugit ceea ce devine necesar în noul context. În opinia mea, rolul acestui exerciţiu este de a identifica vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările actuale la adresa securităţii Alianţei, de a le ierarhiza în funcţie de importanţă şi de a găsi răspunsurile adecvate pentru a le contracara. Iar dacă nu pot fi găsite acum răspunsuri, suntem datori să arătăm căile de urmat pentru a le găsi. Am amintit mai devreme care sunt principalele ameninţări de securitate. Unele dintre „noile" riscuri şi provocări de securitate au fost deja incluse în Conceptul Strategic din 1999: terorism, criminalitate organizată sau întreruperea  accesului la resurse vitale.

Alte riscuri cu care ne confruntăm acum, de exemplu atacurile cibernetice, pirateria, schimbările climatice sau insecuritatea energetică au devenit mai vizibile după adoptarea Conceptului Strategic în vigoare şi Alianţa trebuie să fie pregătită să le înfrunte. Cred că NATO joacă şi va trebui să joace un rol, să fie parte a soluţiilor. Plecând de la esenţa primară a funcţionalităţii sale, definită de principiul indivizibilităţii securităţii statelor aliate şi de apărarea colectivă, un NATO eficient pentru secolul XXI va fi un NATO care va ţine sema realist de noii parametri ai mediului internaţional de securitate şi care va şti să îşi aloce resursele necesare şi să utilizeze instrumentele cele mai potrivite. Iar dacă alte structuri sau organizaţii internaţionale sunt, poate, mai bine poziţionate pentru a gestiona anumite tipuri de probleme, NATO trebuie să creeze parteneriate funcţionale cu acestea pentru a aborda împreună, deci mai eficient, riscurile de securitate în viitor.

De pildă, ce rol ar putea juca NATO în Nordul îndepărtat?

Patru dintre cele cinci state arctice (Canada, Danemarca, SUA şi Norvegia) sunt membre NATO, iar prin poziţia sa geografică, Islanda este în mod natural interesată de evoluţiile din zonă. Alianţei îi revine deci, în mod natural, un rol în regiunea respectivă. Schimbările climatice vor crea anumite oportunităţi energetice şi comerciale în acea parte a lumii, dar acestea vor avea şi implicaţii strategice. Vreau să subliniez că există o simetrie interesantă între preocuparea pentru Nordul Îndepărtat şi cea pentru Sudul Strategic, în care este inclusă şi regiunea extinsă a Mării Negre, de interes direct pentru România. Cred că NATO are nevoie şi de o abordare regională mai bine conturată, dacă doreşte să fie eficientă. Iar România a susţinut mereu aceste abordări regionale ale Alianţei.

În cadrul discuţiilor asupra noului concept strategic al NATO, România insistă pentru menţinerea politicii uşilor deschise - mai ales în vecinătatea sa estică. Ce vecini relativi vrea România să vadă în NATO şi de ce?

Politica „uşilor deschise" a avut până acum un rol extrem de important pentru extinderea spaţiului de stabilitate şi a valorilor democratice ale comunităţii euroatlantice, fiind un veritabil proces de „spill-over" al puterii de tip „soft" a Alianţei, care se adaugă rolului său „clasic" de alianţă de apărare colectivă eficientă. A întărit nu doar dimensiunea sa militară, dar şi pe cea politică. Propunerea avansată în februarie la Conferinţa de Securitate de la Munchen de către secretarul general NATO, ca alianţa să devină un forum global de consultare în materie de securitate, converge în acelaşi sens. Ţările din Balcanii de Vest şi regiunea extinsă a Mării Negre parcurg stadii diferite în relaţia lor cu NATO, iar abordarea Alianţei în raport cu acestea ar putea fi particularizată la fiecare stat, în funcţie de oportunităţi. România vede regiunea extinsă a Mării Negre ca pe o componentă indispensabilă a securităţii, democraţiei şi prosperităţii euroatlantice.

Dacă ne referim la Balcani, este clar din punctul nostru de vedere că procesul de extindere trebuie în mod natural să se finalizeze cât mai rapid posibil - este în interesul naţional de securitate al României.

În ce priveşte situaţia din vecinătate estică, şi aici avem „unfinished business": Ucraina şi Georgia. Summitul NATO de la Bucureşti a decis că aceste state vor fi membri ai Alianţei, când vor îndeplini condiţiile. Multe depind însă de propria lor voinţă de a merge pe acest drum, respectiv de a duce la bun sfârşit reformele necesare.

Ce efecte strategice au avut până acum parteneriatele NATO din Europa de Est, Caucazul de Sud sau Asia Centrală? De pildă, cel cu Azerbaidjanul. Au fost fixate respectivele state în comunitatea euro-atlantică mai mult decât au fost obligate să dea noi asigurări de cooperare Rusiei?

În arealul extins prezentat de dumneavoastră, vorbim despre o zonă unde guvernele şi popoarele respective îşi doresc securitate, modernizare şi o viaţă mai bună. În acelaşi timp, însă, regiunea se confruntă cu conflicte îngheţate şi criminalitate transfrontalieră. Iar aceste provocări nu se limitează la graniţele unui stat sau la deciziile unui guvern. Ele afectează o regiune şi pot afecta, prin implicaţii, un continent.  De aceea trebuie să căutăm împreună, cu bună credinţă, soluţii comune la ameninţări comune.

Există, în opinia României, o conexiune trans-dimensională a trei factori cheie: abordarea regională a Alianţei (în regiunea Mării Negre sau chiar în Nordul Îndepărtat), securitatea energetică (privită în sens larg - nu doar protecţia infrastructurilor, dar şi diversificarea rutelor şi protecţia surselor) şi parteneriatele noi - modernizate, croite în funcţie de interesele statelor partenere şi ale aliaţilor.

Ca stat situat la frontiera estică a Alianţei, România poate oferi o contribuţie proprie la apropierea statelor din regiunea Balcanilor de Vest de structurile europene şi euroatlantice, la consolidarea vocaţiei europene a Republicii Moldova şi la promovarea valorilor euro-atlantice în regiunea extinsă a Mării Negre, inclusiv în Caucazul de Sud, dar şi în Asia Centrală. Şi pentru că aţi amintit Azerbaidjanul, un exemplu punctual este modul de exercitare, începând cu 1 ianuarie 2009, de către România, prin ambasada de la Baku, a rolului de ambasadă punct de contact NATO (CPE) în Azerbaidjan, pentru mandatul  2009-2010, unde am avut deja activităţi variate, foarte bine apreciate de Secretariatul Internaţional NATO şi de autorităţile azere. Prin urmare, se conturează extinderea mandatului României pentru o nouă perioadă de doi ani (2011-2012).

România este dispusă să împărtăşească din propria experienţa dobândită de-a lungul procesului său de integrare europeană şi euro-atlantică vecinilor din Sudul şi din Estul Alianţei.

Resetarea relaţiilor SUA-Rusia include noul scut antibalistic american şi vânzarea de tehnologii militare gen Mistral către armata rusă?

Noul sistem antirachetă gradual-adaptiv american este un sistem pur defensiv, ar fi un nonsens să spunem că un sistem pur defensiv este îndreptat împotriva cuiva, inclusiv împotriva Rusiei. Dacă mergem însă pe o astfel de logică, pentru a răspunde întrebării dvs., răspunsul este pozitiv: schimbarea abordării americane privind sistemul defensiv antirachetă, anunţată de preşedintele Obama în septembrie 2009 a fost la momentul respectiv salutată de Rusia, prin comparaţie cu sistemul anterior, iar chestiunea a fost discutată în repetate rânduri în contactele americano-ruse. Mai mult, participarea la sistem este deschisă şi Rusiei, dacă o doreşte.

În relaţia NATO-Rusia, membre ca România insistă că „facilităţile militare destinate antrenamentului trupelor americane nu constituie o ameninţare împotriva nici unui alt stat". Atunci ce rol au?

De antrenament. Rolul lor este cât se poate de clar şi transparent expus în Acordul încheiat în anul 2005, care este public. Nu există agendă ascunsă de niciun fel. Am spus-o explicit şi în februarie, la Conferinţa de Securitate de la Munchen: trebuie ca în relaţia NATO-Rusia să eliminăm împreună percepţiile eronate care distorsionează imaginea corectă a intenţiilor noastre reale. NATO, cel puţin, a depăşit deja logica „Războiului Rece" şi a coexistenţei cu Tratatul de la Varşovia şi nu priveşte Rusia ca pe un inamic, ci ca pe un partener. Cu acest partener, NATO are interese comune de securitate. În decembrie 2009 reuniunea Consiliului NATO-Rusia (NRC) a adoptat trei documente importante care definesc baza acestor preocupări comune ale celor doi parteneri: „Taking NRC forward", Planul de acţiuni comune NATO-Rusia şi un document care stabileşte un mecanism de evaluare a riscurilor comune în cinci domenii clar precizate. Aceste instrumente au fost deja puse în aplicare. Aceasta este, categoric, abordarea corectă - cooperare şi parteneriat în interes comun, nu suspiciune cronică, nu confruntare, nu logica „sferelor de influenţă".

Ar fi fost România o ţintă pentru Iran în absenţa scutului care să protejeze împotriva posibilelor atacuri cu rachete iraniene?
 
Problema comportă două aspecte: primul, de natură practică, al doilea, de principiu. Din punct de vedere practic, evaluările actuale indică o vulnerabilitate crescută a teritoriului aliat datorată proliferării balistice. Încerc să vă întorc întrebarea: de ce au nevoie anumiţi actori internaţionali, fie că vorbim de state, fie de actori nonstatali, de capacităţi de lovire la peste 2.000 de kilometri? Prin urmare, orice stat membru NATO, inclusiv România, ar putea deveni o ţintă.

Din punct de vedere principial, chiar dacă România nu ar fi o ţintă directă, vă reamintesc că a fi membru NATO presupune şi obligaţia de a răspunde solidar, prompt, inclusiv militar, în legitimă apărare, atunci când orice stat aliat - subliniez, orice stat aliat - este victima unei agresiuni / unui atac armat. Acesta este mecanismul articolului 5 care este esenţa Tratatului de la Washington, iar România şi l-a asumat pe deplin atunci când a devenit membru NATO. Este ceea ce face ca Alianţa Nord-atlantică să fie cel mai eficient instrument de apărare colectivă, iar România să fie în cea mai sigură situaţie de securitate din toată istoria sa. Iar participarea la sistemul defensiv american, care va fi pilonul esenţial în jurul căruia se va construi sistemul NATO defensiv antirachetă, conform documentelor adoptate la summiturile de la Bucureşti, Strasbourg-Kehl şi la reuniunea miniştrilor de externe ai NATO din decembrie 2009, aduce un plus de securitate României. 

Cum poate NATO să asigure securitatea energetică europeană - eventual la Marea Neagră?

Securitatea energetică are un rol tot mai important în securitatea internaţională, şi, implicit, în preocupările NATO. Cred că nu mai reprezintă o noutate faptul că regiunea extinsă a Mării Negre este direct relevantă pentru NATO. Relaţia cu statele riverane, dar şi cu cele din Asia Centrală, preocupările aliaţilor privind securitatea energetică, coroborate cu poziţia geostrategică a Mării Negre, denotă faptul că regiunea Mării Negre este, în mod natural, o zonă de interes pentru NATO. Aflată la confluenţa Alianţei cu principalii săi parteneri, ea poate deveni, prin eforturile noastre comune, un nucleu al stabilităţii şi securităţii pentru întreg spaţiul euro-atlantic. Regiunea extinsă a Mării Negre face parte din unul şi acelaşi proces de promovare a democraţiei şi stabilităţii, care caracterizează politicile Alianţei în Europa şi dincolo de frontierele sale.

Este evident însă că NATO nu trebuie să facă totul în domeniul securităţii energetice. Rolul său este complementar celui al altor actori internaţionali, cum ar fi UE. De exemplu, nu văd cum NATO s-ar putea implica în soluţionarea unui diferend comercial între Rusia şi Ucraina cum a fost cel de la începutul anului 2009. În schimb, la Summit-ul NATO de la Bucureşti au fost identificate domeniile  generale în care Alianţa va avea un rol, şi anume schimbul de informaţii, promovarea cooperării internaţionale şi regionale, sprijinirea protecţiei infrastructurii critice, gestionarea consecinţelor unui eventual dezastru. Alianţa a trecut, astfel, de la stadiul de dezbatere la stadiul de implementare. 

Ce sinergii pot exista între NATO şi formatele de cooperare civile din regiunea Mării Negre?

În primul rând, este nevoie ca aceste formate de cooperare să fie funcţionale şi eficiente, ceea ce nu este cazul întotdeauna. Aţi pomenit de sinergii şi poate nu este întâmplător, pentru că instrumentul principal al Uniunii Europene în regiune - Sinergia Mării Negre - urmăreşte exact acest lucru, să eficientizeze cooperarea regională. Sinergia este operaţională, sper ca rezultatele ei să devină mai vizibile în perioada următoare. Sinergia deschide nişte nişe interesante şi pentru NATO în domenii ca energie, securitate soft, creşterea încrederii.

China a ajuns cu conductele la resursele central-asiatice vizate nu doar de ruşi, dar şi de europeni. Este deja necesar/ posibil un Consiliu NATO-China?

Am remarcat recent, cu interes, o exprimare a deschiderii diplomaţiei de la Beijing spre cooperare cu Alianţa, ceea ce este o premisă pozitivă. Dacă va fi necesară la un moment dat, o cooperare instituţionalizată a NATO cu China va reprezenta însă o perspectivă pe termen lung. Desigur, dacă vorbim despre Asia Centrală şi Afganistan, coexistă în acest spaţiu şi interese europene, şi chinezeşti, şi americane. Însă Europa şi China interacţionează aproape exclusiv pe palierul economic şi comercial, în timp ce SUA şi China interacţionează mai mult într-un alt areal decât cel euroatlantic.

Ce raporturi - de putere şi relaţionare - există între NATO şi CSTO/ SCO?

Nu există în momentul de faţă o relaţie instituţionalizată între NATO şi CSTO-SCO ca organizaţii, de altfel foarte diferite ca paradigmă instituţională - pentru a cuprinde totul într-o singură formulă. NATO are însă relaţii bune de parteneriat şi cooperare cu statele componente ale celor două organizaţii, iar cu Federaţia Rusă are la dispoziţie formatul special dedicat al Consiliului NATO-Rusia.

Cum evoluează parteneriatele NATO din Asia? Cât de strânse pot deveni relaţiile NATO cu India, Japonia, Coreea de Sud au Australia?

Colaborarea se realizează foarte bine mai ales în teatrele de operaţii ale NATO, unele dintre aceste ţări oferind sprijin trupelor NATO. Exemplul elocvent - implicarea lor în Afganistan.

NATO, acum şi cel mai probabil şi în viitor, când discuţiile pe tema Noului Concept Strategic se vor fi finalizat,  nu este şi nu va fi o organizaţie globală, ci mai degrabă o organizaţie - extrem de relevantă la nivel internaţional - cu parteneri globali. În categoria acestor parteneri aş include statele menţionate de dumneavoastră.

Cum interesele de securitate ale României sunt puternic legate de securitatea regională, aş dori să afirm clar că pentru noi problema „NATO global vs. NATO regional" constituie o falsă dilemă. Din punct de vedere geografic, principalele provocări de securitate pentru NATO emană din vecinătatea sa „în sens larg", de la fostul spaţiu sovietic la Balcani, regiunea mediteraneană şi Orientul Mijlociu extins (incluzând Iran, Afganistan, Pakistan). În acelaşi timp însă, NATO desfăşoară cea mai importantă operaţiune militară a sa în Afganistan, iar angajamentul internaţional în zonă este solid şi de durată. 

România şi NATO

De cine se teme România, de insistă asupra reafirmării Articolului 5, al apărării colective?

Nu este vorba despre nici un fel de „temeri" ale României. De altfel, toate statele aliate au subliniat în contextul etapei de reflecţie privind NCS acest aspect. Este un lucru firesc. Acest articol, bazat pe indivizibilitatea securităţii comune încorporează, în viziunea noastră, ceea ce trebuie să reprezinte esenţa şi scopul principal al Alianţei: realizarea unei apărări colective puternice a populaţiei, teritoriilor şi forţelor Aliate.

Ce experienţă a integrării poate împărtăşi cu partenerele Alianţei din regiunea sa?

România poate să împărtăşească experienţa unui stat democratic care s-a integrat în Alianţa Nord-Atlantică şi a aderat la UE. Mai mult, exerciţiul aderării la NATO, ca şi cel al aderării la UE, a fost un vehicul esenţial pentru reformarea democratică a României, pentru modernizarea societăţii, nu doar a instituţiilor. Aderarea nu a fost un scop în sine, semnificaţia ei a stat tocmai în modelarea profundă, instituţională şi sistemică, a societăţii româneşti prin „internalizarea" ansamblului de valori democratice ale comunităţii euroatlantice din care acum facem parte integrantă. Pe această bază, odată aşezate corect reperele esenţiale, procesul de modernizare trebuie să continue. Din acest punct de vedere, diplomaţia română are cel puţin un dublu rol: să reprezinte în continuare un vehicul important al modernizării statului şi societăţii noastre şi să transmită şi altora, cu aspiraţii similare, mai ales în vecinătatea noastră estică, acest sistem de valori şi bagaj de expertiză, alături de convingerea că poveşti de succes există şi că ele merită toate eforturile unei naţiuni.