2009, anul dreptei europene
0
Popularii domină în prezent principalele instituţii comunitare, în timp ce stânga a intrat în degringoladă. Anul 2009 a fost martorul consolidării dreptei ca forţă politică dominantă în spaţiul UE, dar şi a creşterii influenţei partidelor europene, în detrimentul celor naţionale.
La fel ca în 2004, Partidul Popular European ( PPE) a câştigat detaşat alegerile europene din iunie trecut. Şi, la fel ca acum cinci ani, şi-a impus candidatul preferat, pe Jossé Manuel Durao Barroso, la şefia Comisiei Europene.
Citiţi şi:
VIDEO România, avantajată de realegerea lui Barroso
De această dată, numele comisarului-şef nu a mai făcut nici măcar formal subiectul vreunei consultări cu şefii de stat şi de guvern. Ultimii ştiu de-acum că jocurile politice se fac la nivel supranaţional şi nu mai au vreun cuvânt de spus în această privinţă.
În ultimii ani, partidele europene au înregistrat o evoluţie greu de anticipat în urmă cu un deceniu. Influenţa acestora a sporit considerabil, în detrimental partidelor naţionale. Partidele europene (de stânga) au fost cele care au întârziat cu două luni învestitura lui Barroso în Parlament, obligându-l să-şi prezinte programul.
Şi tot partidele europene şi-au împărţit între ele posturile, socialiştii preluând ministerul european al afacerilor externe (Lady Catherine Ashton a fost opţiunea lor), iar conservatorii preşedinţia Consiliului European.
Helmut Kohl, artizanul PPE-ului de azi
Guvernele au înţeles această evoluţie şi negociază din ce în ce mai mult cu partidele politice europene, devenite instanţe de neocolit în materie de compromisuri şi mediere.
În acest joc transnaţional, dreapta europeană a câştigat un avans substanţial faţă de socialişti şi liberali.
Politician vizionar, fostul cancelar german Helmut Kohl a realizat că, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi creşterea puterii Parlamentului European, dar şi prin procesul de extindere, partidele politice naţionale îşi vor pierde treptat din importanţă.
El a insistat ca PPE-ul să nu se rezume doar la partidele creştin-democrate şi să primească în rândurile sale şi formaţiunile conservatoare din UE. Astfel, gruparea populară avea toate şansele să devină un pivot al vieţii politice europene. Ceea ce s-a şi întâmplat: azi, PPE-ul este identificat cu dreapta europeană, iar ponderea şi influenţa sa se fac simţite din plin la Bruxelles.
Stânga, încremenită în scheme naţionaliste
Între timp, stânga europeană (PSE), încremenită în scheme naţionaliste şi incapabilă să gândească socialul în afara cadrului statal, cunoşte o degringoladă comparabilă cu aceea din anii 1990. Şi asta, în pofida crizei ce ar fi trebuit să-i aducă un avantaj electoral substanţial.
Stânga europeană nu se mai află la putere decât într-un sfert din statele membre (conduce şapte guverne din 27, în acest an fiind posibil să mai piardă două, în Marea Britanie şi Ungaria). Această dezintegrare se reflectă şi în incapacitatea sa de a opta pentru o strategie europeană clară.
Dovadă şi faptul că Durao Barroso a recâştigat şefia Comisiei şi cu sprijinul a trei guverne socialiste: cele din Marea Britanie, Spania şi Portugalia. PSE-ul a fost incapabil să cadă de acord asupra unui candidat socialist înainte de alegerile europene din iunie 2009, spre deosebire de populari, care s-au aliniat ca la armată în spatele fostului premier portughez.
Măcinat de indecizie, PSE-ul a fost sancţionat la urne, pierzând mai multe locuri în Parlamentul European. Victime a propriilor manevre de culise, socialiştii n-au reuşit nici măcar să împiedice învestirea lui Barroso, în septembrie trecut, cu o majoritate absolută.
Eşec
Stânga europeană nu se mai află la putere decât într-un sfert din statele membre ale Uniunii Europene. Conduce şapte guverne din 27, iar anul acesta este posibil să mai piardă două, în Marea Britanie şi Ungaria.
Se încarcă comentariile...
