UE – pe drumul către „periferia“ mondială?

 Asistăm, astăzi, nu doar la o reconfigurare a polilor centrali ai lumii, dar şi la o redesenare a zonelor periferice.

Summitul G20 recent încheiat a accentuat tendinţa ultimilor ani: statele „periferice" (emergente)  încearcă să ajungă la butoanele centrale ale afacerilor globale. Din cauza marilor orgolii ale unor lideri mici, dar şi a lipsei viziunii despre evoluţia globalităţii, Uniunea Europeană poate pierde această şansă şi se poate trezi în postura de a se zbate să nu intre în zona periferiei.

Citiţi şi:

Barack Obama, în dificultate la reuniunea G20

Germania apără China în „războiul valutelor“

„Concertul" mondial G20 şi-a încheiat sesiunea de la Seul. Rezultatul este minor. „Cei 20" au dat temă FMI să întocmească un ghid al indicatorilor dezechilibrelor globale. Iar şeful FMI  a constatat că acest summit G20 a fost  primul „post-criză". S-a şi observat că în locul cooperării şi coordonării a prevalat competiţia statelor. Chiar înainte de a se reuni la Seul, liderii celor mai importante state ale lumii au etalat avantajele competitive ale ţărilor lor, semnalând că intenţia lor era de a se repoziţiona individual în viitorul sistem internaţional şi nu de a propune soluţii comune la problemele globale. Şi în timp ce statele G20 şi-au urmărit interesele distincte, Uniunea Europeană - o structură de state - a tăcut cu distincţie. „Vedeta" europeană la Seul a fost preşedintele Franţei care, preluând preşedinţia G20, spera să devină, în 2011, organizatorul lumii.

CENTRU  ŞI  PERIFERIE

Puterile secolului al XX-lea au fost cel mai tare zguduite de recenta criză economică internaţională. Acum, poziţia lor centrală în sistemul internaţional este şubrezită, iar alte „puteri emergente" caută drumul spre scena centrală a relaţiilor internaţionale. Bătălia pentru centralitate în politica internaţională are ca vârfuri de lance SUA şi China. Preşedintele american a plecat pentru 10 zile din Biroul Oval, pentru a vizita state asiatice care au o rată de creştere accelerată şi a face oferte de asociere la butoanele centrale ale afacerilor globale (vezi cazul Indiei). Cu câteva zile înaintea acestui eveniment, preşedintele Chinei s-a dus la Paris, pentru a vedea dacă Europa este interesată de investiţii asiatice. Iar liderul de la Kremlin a transmis mesajul clar că Rusia e o ţară euro-asiatică şi încă una cu sensibilităţi, care poate crea chiar divergenţe în zona Asiei.

Decenii la rând, „vechile puteri" mondiale au pledat pentru deschiderea pieţelor globale, dar în ultimele două decenii s-au specializat în produsele „industriei financiare", încurajând producţia de mărfuri în zone care acum invadează pieţele globale, înregistrând creşteri spectaculoase şi evadând din periferie spre centrul lumii dezvoltate. Iar de aici speră să ajungă în centrul maşinăriei decizionale globale.

Ceea ce înseamnă că asistăm, astăzi, nu doar la o reconfigurare a polilor centrali ai lumii, dar şi la o redesenare a zonelor periferice. Acestea din urmă fiind destinate nu numai să fie pieţe de desfacere, dar şi furnizoare de resurse materiale şi umane. De unde şi poziţia deosebit de neconfortabilă a noilor şi vechilor zone periferice ale lumii de mâine.

UE - ÎNTRE CENTRALITATE ŞI PERIFERIZARE

Uniunea Europeană a avut şansa să aducă în G20 nu doar expertiza sa în reglementarea pieţelor, dar şi să demonstreze că este un actor internaţional care poate pune capabilităţile dezvoltării Pieţei Interne la fundamentul unui constructivism al globalităţii post-criză. Dar pentru aceasta ar fi trebuit să demonstreze capacitatea reconstrucţiei interne. Or, din cauza marilor orgolii ale unor lideri mici şi reflexelor mercantilist-protecţioniste ale câtorva state membre, dar şi lipsei viziunii despre evoluţia globalităţii, UE poate pierde această şansă şi se poate trezi în postura de a se zbate să nu intre în zona periferiei. Dominaţi de gândirea „scapă cine poate", liderii unor state membre fac ei înşişi calcule despre situarea în „centrul" sau la „periferia" Uniunii. Astfel, tot mai frecvent se exprimă dubii despre posibilităţile de creştere ale „economiilor europene periferice" (se dă ex. Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania), pentru a se argumenta necesitatea unei centralităţi exercitată de câteva state din Euroland. Doar că o astfel de abordare ar duce câteva state europene în cercul global central, iar UE ar rămane un muzeu cu amintiri şi multe vechituri.

CUM VA SUPRAVIEŢUI ROMÂNIA?

Neînţelegând mersul lumii şi nefiind preocupaţi să conducă România prin hăţişul interdependenţelor globale, liderii de la Bucureşti au arătat că ei nu gândesc o ieşire din criză, ci ne lasă in voia dependenţei de voinţa şi evoluţia altora (state, instituţii internaţionale, lideri politici). Discuţia recentă privind aderarea la Spaţiul Schengen  este ilustrativă.

În 1992, istoricul american Istvan Deak scria: „Dacă arta supravieţurii este - şi probabil aşa trebuie să fie - centrală în politica naţiunilor mici, atunci românii pot fi număraţi printre cei mai mari practicanţi ai acestei arte. Cu costul suferinţei şi o bună afacere a corupţiei sociale, ei au gestionat, de-a lungul secolelor, păstrarea mândriei naţionale şi bogata lor cultură, într-un context dificil şi ostil". De data aceasta nu poate fi vorba de „arta supravieţuirii" naţiunii, ci de lupta unor indivizi contra naţiei lor, pentru ca ei să supravieţuiască, iar ceilalţi să fie lăsaţi în voia sorţii. Ca atare, „ceilalţi" nu mai caută salvarea în propria ţară, ci vor şi ei supravieţuire, dar în alte ţări ale UE.

Instinctual, ei au crezut şi încă mai cred că Uniunea Europeană poate să le ofere cadrul creşterii şi dezvoltării ca cetăţeni şi ca ţară. Au sperat că, devenind membri ai UE, împreună cu liderii României vor întări statul de drept, vor dezvolta potenţialul de creştere al ţării şi, odată cu consolidarea internă, vor avansa dinspre periferie către centrul Uniunii şi al globalităţii.

Or, abandonându-şi cetăţenii, liderii României se văd într-o ţară abandonată de propriii cetăţeni care-şi caută supravieţuirea aiurea. Dar România? Cum va supravieţui România actualelor aranjamente globale? Poate doar printr-o adevarată redefinire a identităţii naţiei şi o revenire foarte rapidă a Uniunii Europene la statutul pe care mulţi cetăţeni  europeni  îl aşteaptă.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.