VIDEO SUA: ce şanse au candidaţii non-republicani şi non-democraţi

„Dictatura bipartinică“ din SUA a lăsat, până acum, şanse foarte mici candidaţilor independenţi sau din partide terţe. Candidaturile non-republicane şi non-democrate sunt descurajate de sistemul electoral american, deşi tot mai mulţi americani se declară sătui de ambele partide.

Peste 200 de milioane de cetăţeni americani erau aşteptaţi la secţiile de votare să-şi aleagă reprezentanţii într-o serie lungă de instituţii, de la Congresul federal la unele procuraturi şi secţii de poliţie municipale. Cât de lung va fi buletinul de vot pe care îşi va pune ştampila votantul american depinde de statul, judeţul şi localitatea în care locuieşte.

Mai citeşte şi:

Tea Party, răscoala politică provocată de guvernarea Obama

Obama, în patru ipostaze: kamikaze islamist, homosexual, bandit mexican şi mafiot

Fiecare cetăţean cu drept de vot va putea să-şi exprime opţiunea pentru un candidat la Camera inferioară a Congresului. Cei 435 de deputaţi americani primesc un mandat de doar doi ani, iar fiecărui stat îi este alocat un număr mai mic sau mai mare de astfel de legislatori, în funcţie de mărimea populaţiei sale.

O treime dintre locurile din Senat va fi de asemenea pusă în joc. Conform legii americane, cei 100 de senatori (doi pentru fiecare stat) sunt aleşi pentru şase ani conform unui program defalcat: la fiecare doi ani, câte o treime dintre senatori vine în faţa alegătorului. După ce-şi termină de ales reprezentanţii din Congres, unii americani îşi vor putea alege şi guvernatorul statului (37 de poziţii sunt puse în joc anul acesta).

După aceea vin la rând alte funcţii la nivel de stat (senatori, deputaţi, procuror general, trezorier etc.), la nivel de judeţ (procurori, avocatul poporului, judecători etc.) şi la nivel de oraş (şef de poliţie, primar, consilieri locali, etc.). La sfârşit, majoritatea votanţilor îşi vor putea spune părerea şi într-o serie de referendumuri locale.

Cetăţeanul american votează mai mult decât oricine altcineva în lume, însă complexitatea procesului este redusă semnificativ printr-un artificiu pe cât de simplu, pe atât de controversat: în foarte multe curse electorale, candidaţii a doar două partide, cel Democrat şi cel Republican, au vreo şansă să câştige. Candidaţii altor partide, precum şi cei independenţi, nu sunt deloc văzuţi cu ochi buni de către „democraţia originală" a Americii.

Fără şanse din start

Modul în care este conceput sistemul electoral american face extrem de dificilă ascensiunea unui al treilea partid viabil. Majoritatea alegerilor importante sunt decise într-un singur tur de scrutin, iar candidatul care primeşte cele mai multe voturi câştigă funcţia. „America nu are un sistem de reprezentare proporţională, cum au unele ţări europene", explică, pentru „Adevărul", Brian Doherty, senior editor la „Reason", o publicaţie a mişcării libertariene.

„Ca urmare, poţi ajunge în situaţia în care deşi un partid are 435 de candidaţi la Camera Deputaţilor şi fiecare dintre aceştia câştigă 40 la sută din voturi, la sfârşit partidul rămâne fără absolut nici un reprezentant ales."

Alegătorul cunoaşte acest lucru şi nu riscă să-şi dea votul unui candidat care nu are şanse să iasă pe locul întâi. Un al doilea mare motiv pentru care dacă nu eşti Democrat sau Republican nu faci mare lucru în alegerile americane este însuşi codul electoral care, în toate cele 50 de state, pune condiţii dure candidaţilor afiliaţi unui partid care nu a dovedit până acum că poate câştiga multe voturi.

„În 2006, partidul nostru a încercat să-şi califice câţiva candidaţi pentru buletinul de vot din Pennsylvania",  ne povesteşte Scott McLarty, coordonatorul de presă al Partidului Verzilor.

„Dacă erai un candidat democrat sau republican trebuia să strângi în jur de 2.000 de semnături. Dacă nu reprezentai unul dintre aceste două partide, trebuia să strângi peste 67.000 de semnături. Candidatul nostru la Senat a reuşit să strângă peste 90.000 de semnături. Dar Pennsylvania mai are o lege conform căreia oricine poate să-ţi conteste semnăturile la tribunal. Dacă pierzi contestaţia, trebuie să plăteşti cheltuielile de judecată ale contestatorului. Cum încerci să candidezi, cum eşti atacat la tribunal de către avocaţii celor două partide mari. Candidatul nostru a pierdut o contestaţie şi a fost pus să plătească 90.000 de dolari acestor avocaţi! A încerca să candidezi împotriva democraţilor şi a republicanilor înseamnă a risca falimentul", concluzionează McLarty.

Partide mici, idei mari   

Site-ul Partidului Verzilor

Fanii sistemului american cu două partide viabile spun că introducerea în ecuaţie a unor partide terţe ar duce la instabilitate politică şi la ascensiunea unor extremişti care pot conta pe un nucleu mic, dar dur, de alegători. Reprezentanţii partidelor mici nici nu vor să audă de astfel de argumente.

„Stabilitatea nu e totuna cu stagnarea. În ţara asta am avut până acum mai multă stagnare decât stabilitate!", spune Bill Hammons, preşedintele Partidului Unităţii, o formaţiune politică de centru prezentă în 29 de state americane.

Chiar dacă nu au practic nicio şansă la câştigarea unor funcţii majore în stat, reprezentanţii partidelor terţe spun că merită totuşi să cheltuie bani şi efort pentru a se face auziţi de cât mai mulţi cetăţeni. „Din punct de vedere istoric, ideile politice noi au pornit întotdeauna de la un al treilea partid", a explicat, pentru „Adevărul", Mark Hinkle, preşedintele Partidului Libertarian.

„În secolul trecut, Partidul Socialist a fost cel care a introdus în sfera publică ideile de subvenţii în agricultură, sistem public de pensii, ajutor de şomaj etc. Toate aceste idei au fost mai apoi adoptate de către democraţii preşedintelui Roosevelt. Libertarienii au fost primii care au vorbit de privatizare, iar acum toată lumea o aplică. Iar o mare parte a mişcării ecologiste se datorează Partidului Verzilor, chiar dacă acum a fost cooptată de către democraţi", spune Hinkle.

Poate data viitoare

Pe fondul unei neîncrederi profunde a alegătorului american faţă de ambele partide mari, alegerile de astăzi ar putea aduce un număr record de aleşi ne-democraţi şi ne-republicani. Un sondaj de opinie realizat de Gallup în septembrie arăta că 58% din cetăţeni consideră că e nevoie de un al treilea partid puternic pe scena politică americană.

Formaţiunile politice mici sunt privite cu mai multă simpatie ca oricând. „O grămadă de oameni simt că au fost înşelaţi de către Obama", spune Eric Jones, co-preşedintele Partidului Verzilor din statul New York. „Mulţi din aceşti oameni vin acum la noi."

Mişcarea Tea Party, neafiliată oficial niciunui partid şi predominant libertarianistă, a dovedit deja că are puterea de a-şi impune candidaţii într-o serie de alegeri primare. O mână de candidaţi independenţi au de asemenea şanse considerabile la scaunul de guvernator în câteva state americane (în special Rhode Island).

Însă faptul că reprezentanţii Tea Party au simţit nevoia să candideze ca republicani, iar acei independenţi cu şanse să devină guvernatori sunt aproape cu toţii foşti membri ai unuia dintre cele două partide mari, dovedeşte că monopolul democraţilor şi al republicanilor nu are şanse să fie spart în viitorul apropiat.

Rămân, însă, destui politicieni în America care şi-au luat gândul atât de la Partidul Democrat, cât şi de la Partidul Republican, pe motiv de nepotrivire ideologică. „În privinţa politicilor sociale, sunt democrat. În privinţa politicilor fiscale, sunt republican. Niciunul dintre cele două partide nu mi-ar permite să candidez din partea sa, pentru că ei vor doar candidaţi care nu mişcă în front", spune Alan Woodruff, membru al Partidului Verzilor din New Mexico.

Anul acesta, Woodruff nu va avea şansa să candideze pentru Camera Deputaţilor nici măcar din partea actualului său partid, deoarece comisia electorală a statului a refuzat să-i înregistreze candidatura din motive tehnice. Rămâne pe 2012.

"A încerca să candidezi împotriva democraţilor şi a republicanilor înseamnă a risca falimentul."
Scott McLarty
coordonatorul de presă al Partidului Verzilor

Câteva „originalităţi" ale democraţiei  americane

Americanii votează uneori şi de cinci ori pe an   Foto: Reuters

Constituţia americană nu menţionează niciunde cuvântul „partid." Părinţii fondatori ai ţării nu au prevăzut crearea unor partide politice. Când acestea totuşi s-au format, mulţi dintre politicienii de frunte le-au dezaprobat puternic. În 1796, în ultimul său discurs ca preşedinte, George Washington a caracterizat „spiritul de partid" drept „cel mai mare duşman al unui guvern".

Până în 1888, buletinele de vot nu s-au aflat sub controlul Guvernului, ci erau în general imprimate şi distribuite de către partidele politice. Primele legi care restricţionau accesul unor candidaţi pe buletinul de vot s-au datorat determinării clasei politice americane de a preveni ascensiunea comuniştilor.

La ora actuală, partidele terţe cele mai mari sunt Partidul Verzilor (de stânga) şi Partidul Libertarian (oarecum de dreapta). În prezent, mai bine de o jumătate de milion de cetăţeni americani deţin funcţii publice în care au fost aleşi în urma unui vot popular. În unele state, cetăţenii pot fi chemaţi la vot chiar şi de cinci ori într-un singur an.

Nebraska este singurul stat cu un parlament unicameral. Buletinul de vot pentru funcţia de senator nu precizează partidul niciunui candidat. New Mexico este singurul stat în care absolut toţi candidaţii la o funcţie statală sau federală care-şi regăsesc numele pe buletinul de vot de astăzi sunt ori democraţi, ori republicani.

Succesele istorice ale partidelor terţe

Primele partide terţe puternice s-au format pe la 1840 cu scopul de a influenţa scena politică naţională care fusese până atunci dominată de către Partidul Democrat şi Partidul Whig. Formaţiunile cele mai de succes au fost Partidul Pământului Liber (antisclavagie) şi Partidul American (anticatolic).

Între 1850-1856, nou-creatul Partid Republican i-a luat locul Partidului Whig pe scena politică americană. A fost singura dată în istoria Americii când un partid nou a reuşit să scoată pe margine unul dintre cele două partide principale.

În anii 1890, după Războiul Civil, Partidul Populist a făcut valuri în sudul şi vestul Americii cu o politică favorabilă fermierilor şi muncitorilor. Partidul a fuzionat până la urmă cu democraţii.

În 1912, supărat că Partidul Republican nu l-a mai nominalizat încă o dată la preşedinţia americană, Theodore Roosevelt a înfiinţat Partidul Progresist din partea căruia a candidat la cea mai înaltă funcţie în stat. Roosevelt a reuşit să-l depăşească la voturi pe candidatul republican, însă a pierdut în faţa celui democrat, Woodrow Wilson.

După 1900, în afara lui Theodore Roosevelt, candidaţii prezidenţiali ne-democraţi şi ne-republicani care au primit cele mai multe voturi au fost, în ordinea importanţei, Ross Perot (1992, independent, preocupat de reducerea deficitului naţional), Robert LaFollette (1924, Partidul Progresist, socialist) şi George Wallace (1968, Partidul American Independent, segregaţionist).

La ora actuală, Senatul american are doi membri independenţi: Joseph Lieberman (fost democrat, Connecticut) şi Bernard Sanders (socialist, Vermont). Ambii votează de obicei alături de democraţi.

Alegerile din SUA în cifre

200 de milioane de cetăţeni americani erau aşteptaţi la secţiile de votare să-şi aleagă reprezentanţii

435 de deputaţi americani (întreaga Cameră a Reprezentanţilor) şi 34 de senatori (o treime din Senat) vor fi aleşi, precum şi guvernatori, procurori, trezorieri, primari, consilieri locali