Tea Party, răscoala politică provocată de guvernarea Obama
0
La alegerile americane din 2 noiembrie cei mai urmăriţi candidaţi sunt cei susţinuţi de o mişcare populară apărută în doar doi ani. Ce este mișcarea Tea Party? Cine sunt și ce vor membrii ei? Și ce impact va avea asupra politicii americane, inclusiv a celei externe? O discuţie FP România cu expertul american John Hulsman, fost cercetător al Fundației Heritage.
FP România: Cum putem înţelege mai bine semnificaţia Tea Party?
John Hulsman: Adepţii Tea Party se percep ca fiind asemeni unor contrarevoluţionari. Ei cred că părinţii fondatori s-ar sinucide dacă ar vedea expansiunea puterilor guvernului federal de astăzi. Programul lor este simplu - o reîntoarcere la valorile şi la limitele constituţionale fondatoare. Tea Party este o mişcare specific americană, organică, întruchiparea unei atitudini tipic jeffersoniene de neîncredere în guvernare. Ei vorbesc un limbaj pe care majoritatea americanilor îl înţeleg instant, dar care s-a pierdut, şi cu care Obama nu rezonează.
Care a fost resortul mişcării?
Resortul îl găsim în comunităţile de indivizi de la firul ierbii. Este cea mai organică mişcare pe care am văzut-o dezvoltându-se în timpul vieţii mele. Şi asta, chiar dacă o comparăm cu mişcările hippies de la începutul anilor ’60. Modul în care Obama guvernează şi ceea ce face - hemoragia de bailouturi succesive, presiunea pentru asumarea unor imense facturi sociale (Medicare si Medicaid) în vremuri de recesiune economică - a activat, pe de o parte, acest instinct jeffersonian de neîncredere funciară în guvernământ. Pe de altă parte, frenezia cheltuielilor asumate de administraţia centrală într-un moment în care deficitul bugetar a atins cote de neimaginat i-a făcut pe mulţi să-şi dorească reîntoarcerea la timpuri mai simple în care guvernul făcea mai puţine lucruri dar le facea bine. Americanii independenţi îşi doresc asta. Iar ei sunt forţa electorală cheie din alegerile intermediare. Tea Party este o mişcare plăsmuită din furia oamenilor dezamăgiţi de un guvern căruia i se strigă: „Nu mă strivi”!
La ce ne putem aştepta din partea unei viitoare generaţii de decidenţi care gândeşte în spiritul Tea Party?
Majoritatea revendicărilor Tea Party privesc politica internă. Şi asta pentru că nu există un consens cu privire la politica externă între versantul libertarian şi cel conservator al mişcării. Ei ignoră politica externă, concentrându-se pe un program care pledează pentru un guvern cu atribuţii mai limitate, mai transparent şi pe o reducere masivă a cheltuielilor în sensul reechilibrării bugetului. Dar cum să ai un guvern mai redus fără a lua în calcul şi o tăiere semnificativă a bugetului apărării? Iata o contradicţie fundamentală. Structural, sunt cinci dimensiuni care însumate totalizeaza 80% din bugetul Statelor Unite: Medicare, Medicaid, securitatea socială, plata dobânzilor pentru finanţarea deficitului şi cheltuielile destinate apărării. Ei bine, nu o putem tăia pe bunica. Aşadar, sunt adepţii Tea Party suficient de maturi pentru a avea curajul să spună ne pasă mai mult de principiul statului minimal decât de prosperitatea complexului militaro-industrial? Aceasta este întrebarea-cheie. Dacă răspunsul este nu, atunci Tea Party este încă o mişcare incoerentă, care nu are niciun sens. Există o tensiune majoră între libertarienii de tip Ron Paul şi veşnicii neoconsevatori. Totul este OK atâta timp cât nu se discută chestiunile specifice. Însă la un moment dat, după alegeri, vor trebui să o facă.
Libertarienii favorizează o reîntoarcere la o politică externă izolaţionsită. Sunt conştienţi de consecinţele geopolitice ale unei astfel de mişcări?
Sunt de acord că America a încercat să facă prea multe: a orchestrat campanii de inginerie socială a unor naţiuni despre care nu cunoştea nimic. Irakul a fost o greşeală de un trilion de dolari. Pe de altă parte, este problema de hipercorecţie. Da, trebuie să facem mai puţine şi mai bine. Dar asta nu înseamnă să renunţăm la toate câştigurile Războiului Rece. Nu trebuie să trecem de la a face prea multe la a nu face nimic. Sigur, nu o să ne permitem să intervenim în Darfur sau să derulăm campanii de genul celor din Balcani din anii ’90. Dar asta nu înseamnă să aruncăm NATO. A renunţa la cele mai mari succese ale epocii Truman ar fi o catastrofă la fel de mare.
John Hulsman este cercetător la Centrul de Studii Strategice din Haga.
Se încarcă comentariile...
