România şi destinul regiunii dunărene

Strategia europeană pentru regiunea Dunării, care presupune proiecte de infrastructură şi dezvoltare a turismului, poate îmbunătăţi traiul românilor. Înalţi oficiali din Austria, Germania, Slovenia, dar şi preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, se află astăzi la Bucureşti pentru a finaliza ultimele detalii ale Strategiei Dunării.

Planuri pentru spaţiul danubian au mai existat.  „De la destinul danubian va veni destinul european", este concluzia unei cărţi scrise de un avocat britanic puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe scurt, aceasta înseamnă: cine deţinea controlul spaţiului dunărean putea exercita influenţa asupra altor naţiuni şi chiar asupra întregii Europe.

Citiţi şi:

Forbes. Uniunea Europeană vrea să transforme Dunărea în brand

Strategia Dunării, o şansă uriaşă pentru România

Profesorul David M. Goldfrank a demonstrat, în 1994, că ariile Dunării şi Mării Negre au constituit, în sec. XVIII-XX, un spaţiu de compensare pe care Marile Puteri îl foloseau în compromisurile rezultate din acţiunile lor conflictuale sau de cooperare. După căderea Uniunii Sovietice, în1991, noi îngrijorări au apărut în zonă, deoarece era cunoscută tradiţionala concepţie rusă că „sudul Basarabiei" şi „clauza Mării Negre" reprezentau obiective strategice. De aceea, o atenţie sporită s-a dat cooperării şi compromisului între statele dunărene şi de la Marea Neagră, pentru a nu se ajunge la „un al doilea război crimean".

„Noua Danubia"

Aşa era numit, în secolul trecut, un aranjament pe care Marile Puteri l-au destinat ţărilor şi popoarelor din regiunea Dunării. În urmă cu câţiva ani, o iniţiativă a pornit dintr-un stat dunărean, la care s-au asociat şi alte ţări dunărene şi din imediata apropiere, pentru a constitui în acest spaţiu o macroregiune europeană care să utilizeze mai bine resursele locale, dezvoltarea teritorială şi să identifice soluţii comune la provocările din zonă.

„Strategia regiunii Dunării" a fost propusă de Comisia Europeană, este susţinută de Parlamentul European, iar viitoarea  preşedinţie ungară a Consiliului o va formaliza la nivelul Consiliului European (iunie 2011). Această strategie macroregională urmează experimentului european în zona baltică, desigur  cu precizarea că aceasta din urmă beneficiază şi de performanţele „Dimensiunii Nordice".

Scopul principal al acestei noi iniţiative este să realizeze o dezvoltare sustenabilă a regiunii, printr-o abordare integrată. De amintit că regiunea dunăreană se caracterizează nu numai printr-o mare diversitate geografică şi de culturi naţionale, dar şi prin multe diferenţe de natură socio-economică. De unde şi o varietate imensă de necesităţi şi opţiuni locale şi micro-regionale, ceea ce explică intenţia acestei Strategii de a fi un catalizator al potenţialului regiunii. Adică o deosebire fundamentală a acestei „Noi Danubia" faţă de toate intervenţiile anterioare în zonă.

Dunărea leagă 10 ţări europene, dintre care şase sunt state membre ale UE. Dar Dunărea, pe care Napoleon o numea „fluviul rege", conectează Europa Centrală şi Europa Sud-Estică, însă şi ţări aflate în stadii de dezvoltare diferite. Aşa pot fi explicate şi opţiunile localiste/microregionale. Ceea ce nu ar justifica negăsirea numitorului comun şi cu atât mai puţin abandonarea circumscrierii reale în politicile europene a rezultatelor asteptate.

Diversitate şi unitate

Dimpotrivă, cred că această iniţiativă trebuie să fie locul eficienţei sinergiei politicilor europene! Iar finalitatea ei ar trebui să constea în dezvoltarea sustenabilă orientată spre competitivitate, astfel încât macroregiunea Dunării şi întreaga UE să avanseze accelerat pe calea competitivităţii globale.

Din această perspectivă, demersul s-ar înscrie în ceea ce, în 2007, preşedintele Comisiei Europene, dl. Barroso, susţinea a fi interesul european, formulă deja uitată la Bruxelles şi abandonată în capitalele statelor membre. Ar da şi un impuls de mobilizare maximă a tuturor actorilor danubieni. Totodată, ar facilita trecerea mai rapidă a unor state membre mai puţin dezvoltate către a treia fază a politicilor europene regionale.

Identitate dunăreană

Dacă „Strategia regiunii Dunării" ar avea o astfel de concluzie, s-ar înţelege mai profund şi propunerea germană care susţinea necesitatea tratării acestei zone ca o arie de responsabilitate comună a Uniunii Europene şi a elaborării unei viziuni de dezvoltare a zonei.

Unele state din regiune, preocupate de inserarea lor pragmatică într-o strategie macroregională, deşi recunosc posibilele beneficii ale unei abordări integrate, insistă mai puţin asupra aspectului competitivităţii (preferând complementaritatea), iar chestiunea identităţii regiunii dunărene este lăsată la o parte. Or, doar printr-o abordare integrată a  regiunii, aplicarea sinergetică a politicilor şi programelor europene, crearea unor reţele de oraşe, microregiuni, universităţi, licee, şcoli, promovarea statului de drept, bunei guvernări, valorilor europene, interculturalităţii şi mobilităţii socio-profesionale s-ar putea ajunge la o identitate nouă a acestei macroregiuni, nu doar în Europa, dar şi în lume.

Sau, aşa cum se spunea în primul document al opiniei bavareze, „potenţialul creativ şi inovativ al macroregiunii ar trebui să fie evidenţiat pe cele mai bune căi".

Opinia iniţială a României a fost că Dunărea reprezintă un conector al Europei Centrale şi Mării Negre cu aria Transcaucaziană şi Asia Centrală. Este evidentă tenta tradiţionalistă a gândirii politice din Bucureşti, cu dominanta geopolitică, încercându-se, în acest fel, sublinierea rolului „Sinergiei Mării Negre".

Şansele României

Pe lângă suportul dezvoltării şi aspectul coeziv, autorităţile române ar trebui să insiste şi pe latura competitivităţii, căci rezultatele aplicării „Strategiei regiunii Dunării" vizează, în primul rând, durata medie şi lungă. Or, aceasta ar fi o şansă de repoziţionare a României, cu efecte pozitive şi asupra nivelului de trai al cetăţenilor ei. Şi, poate, un destin mai bun.

Reuniune a ţărilor riverane la Bucureşti

Summitul Dunării reuneşte în Capitală 22 de delegaţii reprezentând şefi de guverne din cele 14 state din bazinul Dunării, CE, reprezentanţi ai celor şase landuri riverane din Germania şi Austria, primăria oraşului Ulm din Germania şi, în calitate de observator, Polonia. Prezenţi la reuniune sunt ministrul austriac de Externe, Michael Spindeleger, ministrul german de stat, Kornelia Piper, premierul Bulgariei, Boiko Borissov, cel al Ungariei, Viktor Orban, premierul Croaţiei, Jandranka Kosor, şi cel al Republicii Moldova, Vlad Filat.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.