Premiul Nobel pentru un pesimist incurabil

William Golding (1911–1993) primeşte Nobelul literar după ce crease una dintre cele mai celebre distopii din literatura modernă. A fost recompensat „pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste, dar purtând şi amprenta mitului, iluminează condiţia umană din lumea de azi“.

William Golding a crescut sub influenţa sistemelor de gândire opozante ale părinţilor săi. Pe de o parte, exista raţionalismul puternic al tatălui. Alec Golding era director de şcoală, beneficia de o educaţie solidă şi publicase mai multe tratate de chimie, botanică, fizică şi geografie; era, în acelaşi timp, un instrumentist abil, capabil să cânte, printre altele, la vioară, flaut şi pian.

Mai citeşte şi:

VIDEO Herta Müller: ''Nu m-aş mai putea întoarce în România''

Pe de altă parte, exista influenţa mamei sale, Mildred, o sufragetă activă, care nega resursele ştiinţei şi ale raţionalismului de a explica lucrurile. Confruntarea dintre aceste două puncte de vedere avea să transpară în scrierile autorului de mai târziu.

William Golding s-a născut la 19 septembrie 1911, în St. Columb Minor din ţinutul Cornwall, Marea Britanie. Pasiunea pentru cărţi şi impulsul de a scrie au apărut la o vârstă foarte fragedă. După ce şi-a terminat cursurile la Marlborough School, instituţie condusă chiar de Alec Golding, tânărul William a fost admis la Brasenose College, Oxford, pentru a studia, conform dorinţelor tatălui, ştiinţele exacte.

Numai doi ani au fost de ajuns pentru ca William să-şi dea seama că direcţia luată era cea greşită. Prin urmare, s-a înscris la cursurile de literatură ale aceleiaşi instituţii. A împrumutat o maşină de scris de la un prieten şi a început să-şi aştearnă pe hârtie gândurile sub formă de versuri.

Amprentele războiului

În 1934, cu un an înaintea absolvirii, William Golding publica primul volum de poezii - „Poems" („Poeme") -, primit destul de dur de către critici, dar relevant totuşi, în ceea ce priveşte tematicile de interes ale viitorului romancier. Acesta avea să publice din nou abia două decenii mai târziu.

După absolvire, Golding a început să predea literatură şi filosofie, să lucreze alternativ ca actor şi producător la un teatru local. Însă anul 1939 l-a smuls vieţii tihnite şi l-a aruncat în vâltoarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, unde a luat parte, alături de Marina britanică, la debarcarea din Normandia şi la operaţiunea de scufundare a celui mai mare crucişător german, nava Otto von Bismarck. Golding mărturisea mai târziu, în confesiunile către un prieten, că războiul i-a zdruncinat optimismul candid. „Înainte de război, aveam vederi iluzorii cu privire la umanitate. Dar războiul m-a învăţat altceva, pe mine şi pe atâţia alţii".

Sub impresia proaspătă a războiului, Golding a pornit redactarea unui roman ce avea să provoace o reacţie puternică, în rândul criticilor şi al cititorilor deopotrivă, prin brutalitatea şi pesimismul ce caracterizau scrierea. „Lord of the Flies" („Împăratul muştelor") a fost publicat pentru prima dată în 1954 şi i-a adus lui Golding succesul la scară internaţională, fiind chiar introdus ulterior în programa şcolară.
Cândva, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, un grup de băieţi cu vârste sub 13 ani eşuează pe o insulă pustie.

Deşi la început încearcă să se organizeze pentru a supravieţui, sub conducerea lui Ralph, grupul devine din ce în ce mai divizat datorită influenţei nefaste a lui Jack. Sub îndrumarea cu adevărat demonică a acestuia, grupul de tineri decade până la cel mai primitiv stadiu uman, ucigând doi dintre băieţi şi pierzând şansele de a fi salvaţi. Copiii sunt într-un final descoperiţi de o navă britanică. Viziunea distopică a lui Golding din acest roman a fost comparată cu cea a lui George Orwell din „Ferma animalelor" (1945) şi din „1984" (1949).

Un povestitor al naraţiunilor primare

„The Inheritors" („Moştenitorii", 1955) duce mai departe linia pesimistă din „Împăratul muştelor", identificând sursa răului, în vremea popoarelor primitive, ca fiind aşezată tot în fibra fiinţei umane. Pe măsură ce faima romanelor sale a luat progresiv amploare, Golding s-a dedicat integral scrisului şi în anii următori a publicat, printre altele, romanul „Pincher Martin" (1956), colecţia de povestiri scurte „The Pyramid" („Piramida", 1967) şi trilogia istorico-maritimă din care fac parte „Rites of Passage" („Rituri de trecere", 1980), „Close Quarters" („Reşedinţe apropiate", 1987) şi „Fire down below" („Foc de la brâu în jos", 1989). La patru ani, după publicarea acestui ultim roman, Golding a suferit un atac de cord ce i-a fost fatal.

„Împăratul muştelor" a rămas cea mai apreciată operă a sa, aşezată pe lista capodoperelor literaturii universale. Scriitorul Malcolm Bradbury nota despre Golding că a fost un scriitor „diabolic de dificil şi minunat de monumental în acelaşi timp, un povestitor al naraţiunilor primare - despre naşterea limbajului, apusul răului şi straniile resurse ale artei".

Onoruri şi distincţii

Nobelul literar nu a fost singurul semn de recunoaştere primit de William Golding. În 1980, i-a fost înmânat premiul Booker Prize pentru romanul „Rituri de trecere". De asemenea, în 1988, scriitorul a primit titlul de cavaler de la regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii.

O descoperire tulburătoare (fragment din „Împăratul muştelor")

„Fluxul înainta. Iar între apă şi stâncile albe şi fărâmicioase de lângă terasa cu palmieri se întindea doar o fâşie subţire de plajă solidă. Ralph o apucă pe fâşia care semăna cu o cărare; trebuia să reflecteze, şi doar aici putea merge în voie, fără să se uite pe unde calcă. Deodată, în timp ce păşea pe lângă apă, îl copleşi uimirea, înţelese brusc plictiseala acestei vieţi, unde fiecare potecă era o improvizaţie, iar o bună parte din viaţa trează ţi-o petreceai urmărindu-ţi picioarele. Se opri, cu faţa la fâşia de uscat; şi, amintindu-şi de prima explorare entuziastă ca de un amănunt dintr-o copilărie încântătoare, zâmbi batjocoritor. Apoi se întoarse cu chipul în soare şi o luă înapoi spre platformă. Venise vremea să se ţină adunarea şi, în timp ce înainta printre razele soarelui care ascundeau decorul splendid, revăzu atent fiecare punct al discursului. Nu trebuia să facă nicio greşeală la această adunare, să evite gândurile trecătoare şi fanteziste...

Se pierdu în labirintul lor, căci lipsa cuvintelor care să le exprime le făcea vagi. Se încruntă şi încercă din nou. Adunarea nu avea să fie o distracţie, ci o treabă serioasă. Începu să meargă mai repede. Vântul îi lipi cămaşa cenuşie de piept şi îşi dădu seama - în această nouă dispoziţie - că faldurile ei se făcuseră ţepene ca de carton şi neplăcute la purtat; îşi dădu iarăşi seama că marginile zdrenţuite ale chiloţilor îl rodeau şi-i lăsau o tăietură roză supărătoare pe pulpă. Cuprins de scârbă, Ralph descoperi murdăria şi descompunerea."

Tragedii în cheie comică

Friederich Dürrenmatt a fost o figură proeminentă a teatrului german din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial

Dramaturgul şi eseistul elveţian Friederich Dürrenmatt (1921-1990) a devenit o figură cunoscută pe scena vieţii literare în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Piesele sale cele mai cunoscute, scrise în limba germană, dintre care „Romulus cel Mare" (1948), „Vizita bătrânei doamne" (1956) şi „Fizicienii" (1962) abordează teme specifice perioadei postbelice - vinovăţie, pedeapsă, pierderea valorilor morale, etica progreselor ştiinţifice şi capacitatea omului modern de a-şi asuma responsabilităţile pentru consecinţele acestora - în cheie tragicomică. Dürrenmatt explică preferinţa sa pentru această abordare prin faptul că, în vremurile teribile în care trăim, singura modalitate prin care tragicul se mai poate exprima este prin intermediul comediei.

Satiră şi umor negru

Născut la 5 ianuarie 1921 în Konolfingen, Friederich Dürrenmatt a urmat cursurile de literatură şi filosofie ale Universităţii din Berna, împărţindu-şi timpul liber între lecturi asidue şi pictură. Prima piesă, scrisă la vârsta de 26 de ani, s-a jucat în 1947 şi a cauzat proteste în sala de teatru încă de la prima reprezentaţie. Autorul nu putea decât să se bucure de pe urma controverselor stârnite. Primul succes l-a cunoscut însă odată cu piesa „Romulus cel Mare", ce explorează ultimele zile ale Imperiului Roman, condus spre pieire de către ultimului său împărat - Romulus Augustus.

În „Vizita bătrânei doamne", cea mai cunoscută dintre piesele lui Dürrenmatt, o comunitate decăzută şi sărăcită acceptă să comită o crimă colectivă în schimbul unei sume foarte mari de bani, plătită de către Claire Zachanassian, o fostă rezidentă a oraşului Güllen - Guellen, acum bogată, revenită pentru a răzbuna o ofensă din trecut.

Intriga dramei satirice „Fizicienii" se centrează în jurul a trei pacienţi ai unui azil de nebuni - „Einstein", „Newton" şi „Möbius" - aparent bolnavi mintal, dar de fapt oameni de ştiinţă geniali, care comit o serie de crime pentru a-şi proteja descoperirile extraordinare, de teamă că omenirea le va folosi în scopurile cele mai greşite. Pusă în scenă pentru prima dată în Zürich în 1962, piesa s-a jucat cu succes în deceniile următoare, devenind cea mai populară operă a dramaturgului elveţian.