Lansarea volumului „Note, stări, zile“: Pleşu se propune ca studiu de caz

Eseistul pregăteşte o nouă apariţie editorială: un amalgam de jurnal şi articole din „Dilema“. Publicul-ţintă al noii cărţi (Editura Humanitas) îl constituie tinerii. Volumul „Note, stări, zile (1968 - 2009)“, de Andrei Pleşu, va fi lansat marţi, 27 aprilie, la ora 18.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu. Vor vorbi autorul, Eugen Negrici şi Gabriel Liiceanu.

„Suntem, neîndoielnic, şi ceea ce citim". E sentinţa cu care Andrei Pleşu încheie Cuvântul înainte al cărţii „Note, stări, zile (1968 - 2009)", un volum greu de etichetat, la limita dintre diaristică şi publicistică.

În căutarea elitelor din România
Dilema săptămânii: La elite, înainte!

În cuvintele autorului, „Nu mă propun ca model, ci ca studiu de caz. M-aş bucura, fireşte, ca cititorul să dea, din când în când, şi peste vreun gând stimulator, sau peste vreo formulare izbutită: să cadă pe gânduri, sau să se amuze. Dar rostul textului e, primordial, unul al însoţirii amicale, al unei sugestii de traseu spiritual in dürftiger Zeit, adică în vremuri de cumpănă, cum sunt, de fapt, toate vremurile. Mă expun, ca să mă alătur tinerilor (dar şi celor mai puţin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanţi, orgolioşi, dar timizi, harnici şi leneşi deopotrivă. Le propun, ca temă de reflexie, propriile mele ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe. Şi câte ceva din lucrurile care mi-au ieşit în cale, de-a lungul a patruzeci de ani de itineranţă", arată Andrei Pleşu.

La întrebarea de ce a ales să publice această carte, eseistul răspunde: „Pentru că îmi fac iluzia că nu eu sunt prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 şi 60 de ani, a traversat (şi traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucţie şi formare. În definitiv, ceea ce ofer este istoria fragmentară a unui auto-didact. Ea poate interesa, cred, o categorie de cititori (mai ales tineri) aflaţi în căutarea unui drum, a unui orizont de interogaţie şi de lectură care se alcătuieşte, în fond, de la sine, prin întâlniri modelatoare, curiozităţi, obsesii, şanse şi neşanse existenţiale, candori şi eschive, oportunităţi provocatoare, surprize şi inerţii", subliniază Pleşu.

Prezenţă drămuită

El explică şi compoziţia volumului: „Majoritatea textelor de mai jos au apărut, de-a lungul anilor, în «Dilema». Le-am ales dintr-o sumedenie de caiete vechi, care conţin o materie cam de 5-6 ori mai amplă decât cea selectată.

Pe alocuri, mi-am luat libertatea de a opera mici reajustări stilistice, stingherit de vreun abuz juvenil sau de vreo stângăcie flagrantă. Am adăugat însemnărilor propriu-zise şi vreo 25 de pagini de citate din alţii (vezi Anexele). Fie pentru că mi s-au părut spectaculos de actuale (mă refer mai cu seamă la clasicii noştri, trăitori în aceeaşi Românie ca şi noi, cu aceleaşi melancolii, perplexităţi şi exasperări), fie pentru că m-au marcat, într-un fel sau altul, prin subtilitate sau pitoresc", conchide scriitorul.

Selecţie la sânge

Textele din „Note, stări, zile (1968 - 2009)" au apărut, în mare majoritate, în „Dilema". Potrivit autorului, prozele din volum au fost alese „dintr-o sumedenie de caiete vechi, care conţin o materie cam de 5-6 ori mai amplă decât cea selectată".

Pepsi stimulează ieşirea din timp

„29 iunie. Întâlnire cu domnul Noica la ceas, la Universitate. Bem pepsi şi mâncăm cataif la o cofetărie din preajmă, după ce, mai întâi, ni se refuză o comandă mai «viguroasă». (Dl Noica, marcat încă de experienţa vechilor cafenele, ceruse un coniac.) «Aici e cofetărie, nu restaurant!», ni se spusese, tăios. Clientului socialist nu trebuie doar să i se respingă cererea: el trebuie convins, totodată, că e prost, că are pretenţii idioate. Ca niciodată, dl Noica afişează un «ce» melancolic: nu mai e atât de convins că teoria lui despre bătrâneţea glorioasă, despre crescendo-ul la care ne invită trecerea anilor, e adevărată. (...)

Sâmbătă, 19 iulie

Încerc să-mi reprezint, în mod «tehnic», episodul ieşirii din timp. Pricep, fireşte, că eternitatea nu e perpetuitate, ci atemporalitate şi că atemporalitatea e un nunc stans, un prezent mereu actual, din unghiul căruia nu există nici viitor, nici trecut. Ieşi din timp prin «poarta cea strâmtă» a clipei. Cu alte cuvinte, ieşi din timp permanentizând o instantaneitate. (Clipa e aspectul atemporal al timpului, după cum punctul e aspectul aspaţial al spaţiului.) Nu reuşesc, totuşi, să transfer toate astea în plan intuitiv. Îmi e mai uşor să percep «ieşirea din timp» a astronomilor. Prin simplul fapt că privesc spre cer, ei intră într-o relaţie de simultaneitate cu trecutul planetei şi al universului. În fond, trecutul migrează prin spaţii devenind, rând pe rând, prezentul privirii cu care se intersectează.

Sideralitatea este expresia macrocosmică a instantaneităţii, eternitate întrupată. Fizica mai nouă are, în multiple feluri, «pregustarea» atemporalului" . Fragment din volumul „Note, stări, zile (1968 - 2009)", de Andrei Pleşu

Umorul lui Dumnezeu

„Februarie, Berlin. Spre după-amiază, în apartamentul berlinez în care tocmai mă instalasem, s-a întrerupt, pentru un ceas, curentul electric. M-am simţit ca acasă. Întâmplarea nu putea tulbura un om din Est. Mi-am văzut, prin urmare, de treabă şi nici n-am simţit când lucrurile au reintrat în normal.

A doua zi, însă, am aflat că berlinezii traversaseră incidentul ca pe o catastrofă. Ziarele, radioul şi televiziunea au adoptat stilul funebru şi s-au umplut de reportaje «de front». S-a stabilit că, de la Al Doilea Război Mondial, populaţia oraşului nu mai fusese confruntată cu o situaţie atât de dramatică. S-au făcut pronosticuri sumbre, s-a vorbit de criză guvernamentală.

O mamă disperată a oripilat o armată de jurnalişti, mărturisind că dacă n-ar fi avut ideea să pregătească, din vreme, progeniturii sale preşcolare masa de ora cinci, progenitura ar fi murit de foame, întrucât aparatura electrică a bucătăriei (storcător, tăietor, malaxor etc.) amuţise. La prima vedere, tot acest tapaj putea să pară ridicol. În realitate, el avertiza, însă, asupra unui chip posibil al apocalipsei. Ne îndreptăm, în fond, către un tip de confort care narcotizează instinctul vital. (...)

Nimic din scenografia spectaculoasă a apocalipsei tradiţionale. Vom sfârşi printr-un dezechilibru fatal, datorat unei mici nereguli. Ne va ucide dispariţia temporară a hârtiei ­igienice, suspendarea producţiei de frigidere sau scumpirea bruscă a indispensabililor. Vom cădea în fandacsie din te miri ce şi vom sucomba de-adevăratelea din cauza unei nenorociri mai curând închipuite. (...)

Ne aşteaptă, aşadar, un sfârşit derizoriu. Iar cei care îşi vor păstra luciditatea până la capăt nu vor putea să nu admire, în extincţia generală, umorul lui Dumnezeu". Fragment din volumul „Note, stări, zile (1968 - 2009)", de Andrei Pleşu

Îngeri, Păltiniş şi Securitate

Andrei Gabriel Pleşu (n. 23 august 1948, Bucureşti) este scriitor şi eseist, estetician şi istoric al artei şi unul dintre cei mai proeminenţi intelectuali români. A fost cercetător la Institutul de Istoria Artei şi a participat, alături de Gabriel Liiceanu, la seminariile private ţinute de Constantin Noica la Păltiniş. După prăbuşirea regimului comunist, înfiinţează institutul de studii avansate „New Europe College", revista culturală „Dilema" (azi, „Dilema veche").

A îndeplinit funcţia de ministru al Culturii (28 dec. 1989 - 16 oct. 1991) şi al Afacerilor Externe (29 dec. 1997 - 22 dec. 1999), dar şi pe aceea de membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2000 - 2004). Printre volumele sale se numără „Minima moralia", „Jurnalul de la Tescani" şi „Despre îngeri".