Regizorul Pippo Delbono: „Sunt homosexual, seropozitiv şi budist“

Actorul şi regizorul italian Pippo Delbono îşi transpune în spectacolele sale de teatru durerea resimţită la moartea unui partener sau disperarea după infectarea cu virusul HIV. Pippo Delbono, care a obţinut anul trecut Premiul „Europa pentru Teatru“, critică dogmatismul Bisericii Catolice în interviul care va fi publicat miercuri în „Adevărul literar& artistic“.

Are 51 de ani, e un bărbat înalt, bine legat, are talent cu carul şi, mai ales, o poveste tulburătoare.

Mai citeşte şi:

Florin Buhuceanu (ACCEPT): „Încă suntem în situaţia de a demonstra că suntem oameni”

„Sunt homosexual, seropozitiv şi budist", declară el în spectacolul „Poveşti de iunie". Astfel, spre deosebire de atâţia alţi artişti, care din cauza prejudecăţilor nu ştiu ce să mai facă ca să îşi ascundă apartenenţa sexuală în rândurile homosexualilor, Pippo Delbono afirmă fără probleme că îi preferă pe bărbaţi.

Mai mult, vorbeşte deschis despre lupta lui cu SIDA. Are curajul de a-şi asuma modul de viaţă, erorile, disperarea sau durerea atroce de după moartea iubitului său, Vittorio. A ales terapia prin artă, printr-un teatru de tip confesiv. Ştie că numai adevărul legat de trecutul său l-a ajutat să supravieţuiască, să lupte cu virusul HIV de când avea 20 de ani.

Denunţă, în interviul care va fi publicat miercuri, în exclusivitate, de „Adevărul literar& artistic", faptul că a fost pipăit de un preot catolic când era copil şi că a ales budismul, atât din cauza bolii, dar şi pentru că această religie „nu foloseşte o morală falsă". „Cu cât mă loveam de mai mari greutăţi în viaţă, cu atât mai mult mă refugiam în teatru", mărturiseşte, în interviu, Pippo Delbono.

„Un fel de Christ profan"

Publicul din România l-a putut vedea până acum în trei spectacole, odată la Bucureşti, în 2008, în „Minciuna", şi de două ori la Sibiu, în „Urletul" şi în „Poveşti de iunie", ultimul reprezentat chiar în luna iunie, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru.

Sunt montări răvăşitoare, în care Pippo îşi urlă neputinţa şi revolta pe scenă, printr-o transpunere şi o transfigurare paroxistice, uneori greu de suportat. El face un teatru direct, conjugat la persoana I, într-un registru coral, doar aparent liber, neorganizat şi improvizat. În spate, se ascunde evident multă rigoare.

Artistul e „un ecorşeu viu pe scenă: Pippo care plânge, care cântă, care se dezbracă. Ca un soi de Christ profan. E suferinţa expusă a unei fiinţe care face din experienţa şi din raportul său cu lumea materia teatrului său", mărturisea criticul de teatru George Banu, la decernarea Premiului „Europa pentru Teatru" acordat artistului anul trecut în Polonia.

Cel mai important lucru în teatrul sau în fimul lui Pippo Delbono rămâne autenticitatea, faptul că nu îi este jenă să arate că este vulnerabil, lipsit de apărare. „Şi asta într-o lume în care emoţiile, în general, nu sunt bine văzute, iar atunci când sunt vizibile, ele sunt manipulate, folosite pentru a obţine un anumit efect. Foarte rar oamenii se expun cu trăirile lor cele mai intime, într-o lume în care trebuie să fim cu toţii tineri, frumoşi, curajoşi, fără cusur", aprecia Dorota Krakowska, fiica celebrului regizor Tadeusz Kantor.

Toate aceste elemente, adunate convulsiv sau tremurat într-un strigăt în care râsul se îneacă într-o disperare hohotită, alcătuiesc „teatrul lui Pippo", asumat şi în volumul „Teatrul meu", tradus şi îngrijit anul trecut de Andreea Dumitru, la Editura Fundaţiei Culturală „Camil Petrescu".

Alături de Bobo, vedeta surdomută

Între paradă, revistă populară şi teatru-dans, spectacolele lui Pippo Delbono sunt colaje- experiment, de o expresivitate extraordinară. Artistul se înconjoară în recitalurile sale de oameni cu dizabilităţi, de exemplu, Bobo sau Gianluca. Bobo, un surdomut în vârstă de 70 de ani, a stat 45 de ani, într-un spital de psihiatrie, până când Pippo l-a adoptat şi l-a integrat în spectacolele sale. Cei doi realizează un tandem înduioşător şi vibrant, aşa cum a fost şi în „Poveşti de iunie".