Florin Buhuceanu (ACCEPT): „Încă suntem în situaţia de a demonstra că suntem oameni”

Homosexualitatea, realitate înscrisă în documente încă din Grecia Antică, reprezintă încă un subiect tabu pentru mulţi dintre români, indiferent de vârstă. Persoanele homosexuale apar în  atenţie, în special, cu prilejul Marşului Diversităţii, organizat în fiecare an în luna mai.

Deşi, în prezent,  în România cuplurile alcătuite din persoane de acelaşi sex nu mai riscă pedeapsa cu închisoarea, de aici şi până la acceptarea homosexualităţii şi acordarea anumitor drepturi este cale lungă. Sunt unele ţări europene în care aceste comunităţi nu mai sunt considerate o minoritate. Recent, premierul islandez Johanna Sigurdardottir s-a căsătorit cu partenera sa Jonina Leosdottir, chiar în ziua în care a intrat în vigoare legea prin care au fost legalizate căsătoriile homosexuale în această ţară nordică. Vezi aici detalii.
 
Ce înseamnă să fii homosexual în România? Care sunt problemele cu care se confruntă aceste persoane? Sunt doar două dintre întrebările la care a răspuns, într-un interviu acordat adevarul.ro, Florin Buhuceanu, membru al asociaţiei ACCEPT şi „mai cunoscut, probabil, ca român gay”, după cum mărturiseşte el.

În vârstă de 39 de ani, Florin Buhuceanu a fost primul român care s-a căsătorit religios, la Metropolitan Community Church din Bucureşti, cu partenerul său, spaniolul Raoul.

Nu am reuşit să găsesc foarte multe informaţii despre dumneavoastră, aşa că vă rog să îmi faceţi o carte de vizită a lui Florin Buhuceanu

Având 39 de ani, mă pregătesc de confruntarea cu criza specifică pare-se vârstei de mijloc. Altfel, sunt fiu, frate, unchi mândru de nepotul şi nepoatele mele. Mai cunoscut probabil ca român gay. Conduc actualmente Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice, sunt membru în board-ul asociaţiilor ACCEPT şi SECS (Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală) în primul rând pentru că  nu doresc să permit altora să decidă pentru noi cine suntem şi care ne sunt drepturile în ţara ai căror cetăţeni suntem. Şi mă refer aici, în primul rând, la drepturile noastre cetăţeneşti, ca şi la cele sexuale şi reproductive.

Cum este să fii homosexual în România anului 2010?

Suntem încă în situaţia de a demonstra că suntem oameni. Nu „oameni recenţi”, nu implanturi ideologice de import, nu corupători ai neamului românesc, ci simplu oameni. Măcar nu mai suntem delicvenţi în ochii legii penale! Unii dintre noi încearcă să nu hrănească prejudecăţile, atât de comune şi de răspândite la adresa homosexualităţii, cu propria tăcere, alţii decid să se realizeze în afară ţării, cei mai mulţi cunosc grade diferite de acomodare la o realitate socială şi politică ce ne e ostilă. Există nenumărate tipuri de „homosexuali” în România, fiecare are propria strategie de viaţă, în definitiv, pe măsura unei ţări cât se poate de balcanice, cu tendinţe încă de control a vieţii private. Una peste altă, moştenim mult din metehnele românului majoritar care n-are curajul să se bată pentru adevărul său interior pentru a nu deveni, Doamne păzeşte, ţintă. 

Care sunt problemele cu care încă se confruntă comunitatea homosexuală din România?

Daţi-mi voie să extind întrebarea dumneavoastră. Dacă răsfoiţi cu atenţie rapoartele recente ale Fundamental Rights Agency a Uniunii Europene, suntem ţara cu cei mai mulţi cetăţeni care nu vor să aibă de-a face cu homosexualii şi romii. Le cauzăm! Nu ştiu să explic cum exact cauzăm noi asemenea ostilitate, dar uite că o cauzăm cumva. 
 
Ni se spune apăsat şi repetat că n-am avea probleme la locul de muncă, pe stradă, în familie, dacă ne-am ascunde. Cu alte cuvinte, n-ai fi tratat diferenţiat, prost adică, dacă  nu s-ar află că eşti homosexual, bisexual ori, mai rău, transsexual. Un fel de povaţă globală de tipul „capul plecat sabia nu-l taie”. Astfel de voci, nu ştiu cum se face, se înteţesc mai ales în perioadele de criză. Şi uite că, exact în timpuri grele, primii sacrificaţi sunt vulnerabilii societăţii româneşti, cei care n-au puterea reală de a se opune, cei fără voce şi fără reprezentare parlamentară care să le apere interesele. 
 
 Aş vrea să va dau două cazuri şi mă opresc aici. Sunt mai degrabă întrebări, dureroase pentru mine, la care n-am răspuns. Ce poate face un adolescent gay despre care află familia şi care e repudiat şi scos în stradă? Cum se poate întreţine singur, cine îl ajută să termine liceul, unde va dormi peste noapte când ştie că nu se poate duce cu „cartea lui de vizita” într-un loc protejat fără a riscă să devenă victimă violenţei psihologice şi sexuale a unora dintre cei de vârsta lui? Care dintre asistenţii sociali şi consilierii psihologici şcolari  au habar despre psihologia acestui june minoritar şi-l pot susţine adecvat? Cine îi apăra pe ţinerii transgender de raziile şi abuzurile poliţiei, cine le oferă acestora un loc de muncă?

Aţi făcut teologia, cum se îmbină cele două?

Ca o precizare minimală, am studiat trei ani teologie ortodoxă până la a fi eliminat, acuzat de frondă de opinie, şi apoi teologie protestantă în Occident. Poate că acest tip de experienţă personală m-a făcut să cred că teologia nu este o ştiinţă ezoterică a evaziunii convenabile din această lume chinuită. Pentru mine, teologia este despre Dumnezeu aici şi acum, în această lume complicată şi contorsionată în care ne aflăm cu toţii.

Nu Dumnezeu a creat junk food şi junk people. Nu Dumnezeu este rasist ori homofob, noi suntem uneori rasişti şi homofobi! Isus n-a rostit vreun cuvânt la adresa homosexualilor, Isus în care cred nu i-a discriminat pe cei condamnaţi de societate şi de fariseii ecleziastici ai acelor timpuri, atât de asemănători celor de astăzi şi la vorbă, şi la port. Noi suntem cei care folosim Biblia ca un manual de informare şi educare sexuală, noi folosim Biblia ca  pe un instrument al urii care trăzneşte când pe unul, când pe altul: fie evreul învinovăţit de deicid care şi-a meritat Holocaustul, fie homosexualul şi persoana adultera ce-ar trebui ucişi literalmente cu pietre. Evident că o asemenea teologie a terorii nu poate fi îmbinată cu realitatea de astăzi, nemaivorbind de credibilitatea ei. Cine s-o ia în serios în afară extremiştilor care trăiesc de pe urmă urii?

Dincolo de faptul că homosexualitatea, la fel ca şi avortul sau eutanasierea, este considerată un păcat de către biserică (atât ortodoxă, cât şi catolică), care credeţi că sunt motivele reale pentru care nu acceptă persoanele din categoria LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transgeni)?

Obsesia procreerii şi teamă de sex. Câtă vreme orice formă de sexualitate care nu conduce la procreare este devalorizată sau expediată la capitolul păcate, cei care explică astfel Biblia şi impun această interpretare mediului public ratează întâlnirea cu realitatea de astăzi. Ratează, de pildă, întâlnirea cu credincioşii de orientare homosexuală care nu înţeleg în ce constă mai exact păcatul lor. Se adaugă la asta tăcerea păguboasă a acestora din urmă în faţă valului de condamnări moraliste de la înălţimea amvonului, ceea ce întreţine finalmente şi legitimează o mentalitate care asociază homosexualitatea cu ne-firescul, exibiţionismul, pedofilia. Iată că dumneavoastră aţi adăugat pe lista avortul şi eutanasia, asociate cu moartea, ceea ce spune încă o dată cât suntem  de departe de a cunoaşte ce este orientarea homosexuală şi mai ales ce nu este ea. A sosit însă timpul să încetăm a-l invoca pe Dumnezeu pentru a ne ascunde ignoranţa şi dispreţul, virtuţi deloc creştineşti, în treacăt fie zis.

Când v-aţi făcut cunoscută orientarea sexuală şi cum au reacţionat cei din jurul dumneavoastră?

Nu sunt o persoană tipică  nici măcar în interiorul comunităţii minoritare căreia îi aparţin. S-a aflat despre mine.... la televizor. Nu e o reţetă recomandabilă nimănui, credeţi-mă. Am adresat apoi o scrisoare deschisă patriarhului Teoctist în care încercam să conving, în zadar, că susţinerea practicii poliţieneşti de întemniţare a homosexualilor din România nu are nimic, nimic, dar nimic spiritual. Eram pregătit pentru o asemenea confruntare publică? Mai degrabă nu. Dar nici nu puteam să tac şi să accept falsificarea proprie-mi existenţe şi a celor ca mine. Evident că asta m-a făcut aproape instantaneu controversat, unii mă detestă, unora le-am schimbat viaţă pentru că s-au putut identifica cu cineva care rostea cuvântul până atunci interzis: sunt gay. Ce ştiu este că drepturile tale nu există în stare naturală, trebuie să le obţii gradual, ori nu există o şcoală care să te formeze pentru asta. Învăţ din mers, fac greşeli, mi-am scandalizat familia care mă ştia de introvert, încerc să mă construiesc  continuu, mă mobilizez pentru a nu mă lasă acaparat de apatie în faţă sistemului. La final de drum propriu, vreau să las ceva în urmă despre care să ştiu că foloseşte şi altora, iertaţi-mi lipsa de modestie. 

Este mai uşor acum, în 2010, să îţi manifeşti orientarea sexuală, decât era în urmă cu 10 ani?

Da. Nu cu mult mai uşor însă. Fiecare dintre noi facem, până la urmă, efortul de a ne accepta şi mărturisi ca atare în felul său. Unii o facem toată viaţă, în raport cu diferite persoane care ne sunt dragi sau apropiate.  Efortul nu este însă mai mic, comportă riscuri personale, ce-i drept, dar beneficiul este imens. Nu-i deloc puţin lucru a fi tu însuţi! Sunt convins că vor înţelege asta mai ales cei care au trăit în anii dictaturii şi trebuiau să se cenzureze la fiecare pas, să se dedubleze, să facă actorie publică, ba chiar să facă mărturisiri mincinoase. 

În urmă cu trei ani afirmaţi, într-un interviu, că adopţia este o chestiune tabu în cuplurile de homosexuali pentru că este indusă asocierea cu pedofilia. S-a schimbat ceva între timp? A apărut dorinţa de a adopta copii în aceste cupluri?

Adopţia a rămas şi rămâne o temă dificilă nu atât la nivelul cuplurilor de care vorbiţi, ci mai ales la politicianul care produce şi modifică legislaţia. Spun asta pentru că, într-o măsură importantă, e o temă falsă atâta vreme cât ţie nu-şi sunt recunoscute drepturile la viaţă intimă, privată şi de familie, aşa cum sunt ele definite constituţional pentru toţi (ceilalţi) cetăţeni ai României. La nivelul cuplurilor gay, trăiesc copii adoptaţi care astăzi sunt adolescenţi, ori copii urmare a unei casnicii anterioare. Cine garantează că drepturile acestor copii sunt integral recunoscute şi aplicate în România?  Sau preferăm să-i pedepsim pentru că tatăl ori mama lor au orientare homosexuală? Sunt întrebări pe care sper să şi le pună şi legiuitorul.

Sunt persoane care spun că nu îi deranjează cuplurile homosexuale, atâta timp cât nu se manifestă în public. Consideraţi aceste persoane homofobe?

Ipocrite, mai degrabă. Dacă ai prieteni şi colegi homosexuali şi-i cunoşti ca atare, nu poţi să-i acuzi la nesfârşit de imoralitate şi instabilitate sexuală câtă vreme le refuzi stabilitatea unui cuplu la care ei aspiră.

Totodată, nu vi se pare ciudat faptul că la marşurile gay sau la televizor apar foarte mulţi travestiţi (ex. cei cu peruci, cei machiaţi şi îmbrăcaţi strident etc.) care deformează imaginea homosexualilor?

Doamnă, va mărturisesc că nu. Eu nu sunt în situaţia de a spune cuiva cum să se îmbrace, am destule dificultăţi cu mine însumi la acest capitol. În plus, ce spuneţi  e departe de realitatea Marşului Diversităţii la care vă referiţi. Din 400-500 de participanţi, în cel mai bun caz, cred că se pot număra zece persone dintre cei invocaţi. Ce se vede la televizor, nu e în controlul nostru, ci a celor care filtrează şi selecţionează acele cadre pentru a ilustra un fenomen de stradă pe care dumnealor nu ştiu să-l traducă altfel la nivel de imagine. E realitatea lor care devine percepţie publică prin puterea pe care o are televiziunea, nu este însă şi realitatea noastră, a celor care suntem în stradă o data pe an.

În afară de contramanifestaţia pe care o organizează Noua Dreaptă an de an cu prilejul Gayfest, se pare că s-au mai domolit manifestările violente îndreptate împotriva comunităţii homosexuale din România. Consideraţi că este un început spre recunoaşterea şi acceptarea acestei comunităţi? Ce s-a schimbat în societatea românească faţă de acest subiect?

Îmi zic că fără Gayfest, Noua Dreaptă nu şi-ar justifica obiectul muncii. Nu ei mă interesează însă, ci lumea obişnuită care vrea să înţeleagă ce e cu acest marş şi nu poate să aibă acces la el datorită cordoanelor impenetrabile de jandarmi. E straniu să umbli în propriul oraş flancat de forţe de protecţie. E o necesitate însă, atâta vreme cât dreptul la opinie a unora se vrea exprimat cu forţă pumnului. Mi-e ruşine pentru asta, o ruşine care ar fi cazul să fie a tuturor. Nu aşa se tranşează diferenţele de opinie într-o ţară civilizată care-şi face un titlu de mândrie din toleranţa sa. Nu suntem în realitate toleranţi ca naţie şi tocmai de accea vizibilitatea persoanelor LGBT este un scop în sine. Fără ea, am da apă la moară celor care văd în noi un pericol public.

Este România “înapoiată” pentru că nu acceptă homosexualitatea?

Orice ţară care-şi tratează discriminatoriu cetăţenii pe criteriul de sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate se dezonorează. Judecăţi dumneavoastră dacă ne respectăm pe noi înşine ca întreg atunci când tratam cum tratam femeile în politică şi în viaţă de zi cu zi, persoanele care nu au orientare heterosexuala şi se încăpăţânează să nu trăiască în subterane, pe cei cu dizabilităţi fizice şi psihice, pe cei în vârstă.

V-am întrebat la începutul interviului cum este să fii homosexual în România anului 2010. În final, vă rog să îmi spuneţi cum credeţi că vor evolua percepţiile legate de LGBT în următorii 10 ani?

Fiind un pesimist moderat, văd peste 10 ani mult mai multe persoane LGBT vorbind despre viaţa  şi realizările lor personale şi profesionale. În timp, asta va modifică radical  şi pozitiv percepţia publică.