VIDEO Istoria Premiului Nobel pentru Literatură: Nomad între două culturi

Derek Walcott (n. 1930) primeşte Nobelul pentru Literatură, fiind singurul scriitor din Caraibe onorat vreodată cu acest premiu. Distincţia i-a fost acordată pentru opera poetică multiculturală şi istorică. În scrierile sale, Derek Walcott a analizat conflictul dintre cultura indigenă şi cea europeană.

Nobel pentru un pesimist

Născut în insula Sfânta Lucia, situată în Marea Caraibelor, în Arhipelagul Antilele Mici, poetul şi dramaturgul Derek Walcott a fost o voce reprezentativă a culturii sale. A analizat, în opera sa, conflictul dintre fundamentele moştenirii culturale europene şi cele ale culturii indigene, în contextul parcursului istoric sinuos al regiunii sale de la sclavagism la independenţă, precum şi menirea sa artistică în calitate de nomad între cele două culturi.

Provenienţa scriitorului şi mediul în care şi-a petrecut copilăria - o insulă vulcanică izolată - au exercitat o influenţă considerabilă asupra operei sale. Ambele bunici ale lui Walcott erau descendente ale unor familii indigene de sclavi. Tatăl lui Derek, un pictor boem, a murit pe când cei doi fii ai săi aveau doar câţiva ani, aceştia fiind crescuţi de mama lor, profesoară şi directoare a şcolii metodiste a oraşului, cea care i-a insuflat lui Derek iubirea pentru poezie.

După ce şi-a finalizat studiile la St. Mary's College, situat în insula natală, şi apoi la Universitatea West Indies din Jamaica, Walcott s-a stabilit la Trinidad în 1953, oraş în care a trăit şi lucrat cea mai mare parte a vieţii sale.

Sentiment de alienare

Derek Walcott a debutat la vârsta de 18 ani cu un volum de poezii intitulat „25 Poems", publicat în ediţie limitată. A început însă să fie remarcat în peisajul literar odată cu cea de-a doua colecţie de poezii publicată - „In a Green Night" (1962).

În aceste versuri de început, poetul exprima deja menirea sa de a crea opere literare care să reprezinte cultura Indiilor de Vest. Originar dintr-o zonă a Caraibelor aflată sub influenţă franceză şi fiind un vorbitor nativ de engleză şi creolă, Walcott a pendulat permanent între influenţele a două culturi puternice.

În versurile din volumele „Castaway" (1965) şi „The Gulf" (1969), scriitorul exprimă sentimente de izolare şi alienare. În „The Fortunate Traveller" (1981) şi „Midsummer" (1984), Walcott explorează condiţia sa de scriitor de culoare în America, înstrăinat de căminul din Caraibe. Poetul mărturisea într-un interviu:

„Pentru scriitorii din Indiile de Vest, există sentimentul izolării, în sensul că, fie că am trăi în Londra sau oriunde în Indiile de Vest, ne simţim rupţi de tradiţia noastră şi, în acelaşi timp, parte integrantă a acesteia".

Întoarcerea spre trecut

Cea mai ambiţioasă operă a lui Walcott este poemul epic „Omeros", publicat în 1990, în care autorul reia conflictele dramaturgice din „Iliada" şi „Odiseea" ale lui Homer şi le plasează în contextul Indiilor de Vest.

Poemul este alcătuit din 64 de capitole, grupate în şapte părţi. O mare parte a acţiunii poemului se centrarează asupra vieţii a doi pescari - Achilles şi Philocrete, iar temele fundamentale atinse în poem sunt sentimentul exilului în viaţa cotidiană din zona Caraibelor, colonialismul, nostalgia, precum şi furia împotriva rasismului.

„Sunt doar un negru care iubeşte marea / Am primit o educaţie colonială solidă / Am sânge olandez, negru şi englez în mine / Sunt fie un nimeni, fie o naţiune". Motivul cel mai puternic ce străbate întregul poem „Omeros" este însă dorinţa universal umană de comuniune cu trecutul.

Influenţe creole

Walcott a scris şi piese de teatru şi piese radiofonice. Între 1959 şi 1971 a fost director fondator al Teatrului Little Carib, numit ulterior „Trinidad Theater Workshop".

Cea mai notabilă piesă rămâne „Dream of Monkey Mountain", scrisă în 1967 şi pusă în scenă pentru prima dată în SUA. În lucrările sale dramaturgice, autorul examinează condiţia postcolonială. Structura acestora îmbină epicul cu cântece şi dansuri creole, iar limbajul bogat în metaforă amestecă versul cu proza.

Iubire după iubire

„Va veni timpul/când, cu entuziasm, /te vei saluta pe tine însuţi ajuns /la uşa ta, în oglinda ta, /şi fiecare va zâmbi la bun-venitul celuilalt. /Şi va spune şezi aici. Mănâncă. /Îl vei iubi din nou pe străinul care-a fost tu însuţi. /Dă-i pâine. Dă-i vin. Dă-i înapoi inima /Străinului care te-a iubit / toată viaţa ta, pe care l-ai ignorat / pentru altul, care te ştie pe de rost. /Aruncă scrisorile de dragoste de pe noptieră, /fotografiile, însemnările disperate, /jupoaie-ţi propria ta imagine de pe oglindă. /Şezi. Ospătează-te din propria ta viaţă".

Acuzat pe nedrept

În 2009, Derek Walcott şi-a retras candidatura la şefia catedrei de poezie a Universităţii Oxford din cauza unei acuzaţii de hărţuire sexuală. Ruth Padel, cea aleasă în funcţie, a fost nevoită să demisioneze după ce s-a demonstrat că a răspândit false informaţii denigratoare.

Propriul personaj, în poezii

Lucrările autobiografice ale poetului includ poemul „Another Life" (1973) şi „Tiepolo's Hound" (2000), în care personaje sunt Camille Pissaro şi poetul însuşi. Textul acestui poem a fost publicat însoţit de reproduceri ale unor picturi realizate chiar de Walcott.

În poemul „The Prodigal" (2004), autorul a folosit ca sursă de inspiraţie moartea fratelui său geamăn, Roderick, de asemenea dramaturg. Înainte de a publica acest poem, Walcott a afirmat că aceasta avea să fie ultima sa lucrare.

Totuşi, după „The Prodigal" au mai apărut colecţiile de poezii „Selected Poems" (2007) şi „White Egrets" (2010). Walcott a fost de asemenea profesor de literatură la câteva universităţi de prestigiu, printre care Boston University.