Nobel pentru un pesimist
01989 Camilo José Cela primeşte Nobelul pentru Literatură, fiind al cincilea scriitor spaniol premiat. Autorul a fost recompensat „pentru proza sa bogată şi concentrată, care formează o imagine provocatoare a vulnerabilităţii umane, cu compasiune reţinută“.
Camilo José Cela s-a născut în 1916 la Iria Flavia, în Spania (mai tîrziu va primi titlul de Primul marchiz de Iria Flavia). Curând însă, familia sa se mută la Madrid, oraş în care scriitorul va rămâne mare parte a vieţii sale. Izbucnirea Războiului Civil în Spania, în 1936, îl forţează pe Cela să-şi abandoneze studiile.
Mai citiţi şi:
Internetul, propus la Nobel
Se înscrisese mai întâi la Facultatea de Medicină, apoi la Facultatea de Literatură şi Filosofie, însă nu va absolvi niciuna dintre cele două. În război, Cela a luptat de partea generalului Franco. A fost martorul abuzurilor armatei şi a fost rănit de o grenadă. Mai târziu, avea să folosească experienţa războiului în multe dintre scrierile sale.
Realităţi subversive
După terminarea primei conflagraţii mondiale, Cela se dedică scrisului, dar nu înainte de a încerca diferite meserii sau, mai bine spus, căi de a-şi câştiga existenţa. În autobiografia sa, inclusă în colecţia „Opere complete" (1989-1990), autorul rememorează: „Am schimbat multe meserii, poate pentru că niciuna mi-a plăcut. Am fost succesiv băiat de familie bună, soldat profesionist, poet, toreador hoinar, funcţionar, romancier, pictor, actor de cinema, ziarist şi conferenţiar."
Primul roman publicat de Cela a fost „Familia lui Pascual Duarte" (1942), o carte despre care publicaţia New York Times scria că este „cea mai citită din literatura spaniolă, după Don Quijote". Datorită conţinutului considerat prea violent în climatul tensionat din Spania postbelică, romanul a apărut mai întâi în Argentina, dar a câştigat repede o popularitate entuziastă, devenind un volum care a influenţat major literatura spaniolă.
Cartea este o autobiografie fictivă a unui ucigaş, condamnat la moarte pentru crima de a-şi fi ucis propria mamă. Aflat în spatele gratiilor în aşteptarea executării sentinţei, ucigaşul îşi relatează viaţa - o existenţă ce reflectă, pe de-o parte, realitatea crudă a Spaniei rurale, în timpul dictaturii franchiste, iar pe de altă parte degradarea fiinţei umane în întunericul vieţii, prin violenţă şi disperare. Datorită acestor coordonate, stilul lui Cela a fost asociat cu genul literar denumit „tremendismo".
Succesul primului roman a fost dublat de cel al volumului „Stupul" (1951), în care autorul surprinde trei zile din oraşul Madrid, în perioada imediat următoare războiului civil. Acţiunea se compune dintr-o succesiune de scene în care se portretizează suferinţele individuale a peste o sută de personaje.
Construcţia romanului, inspirată de tehnicile de montaj cinematografic, a inaugurat un stil literar denumit „objectivismo", un fel de realism documentar. Cruzimea realităţilor înfăţişate în roman au determinat ca el să fie considerat subversiv de către cenzori. A fost interzis în Spania, fiind publicat mai întâi în America Latină, dar, la fel ca şi romanul precedent, a exercitat o influenţă covârşitoare asupra literaturii spaniole.
Tehnici discursive noi
Cela a trăit în Madrid până în 1954, după care s-a mutat în La Bonanova, în regiunea Palma de Mallorca. Acolo a înfiinţat o revistă literară, numită „Papelas de son armadans", care a apărut până în 1979 şi a fost cunoscută pentru linia sa anti-fascistă. În tot acest timp, Cela a experimentat diferite tehnici narative în romanele sale.
„Doamna Caldwell vorbeşte cu fiul ei" (1952), spre exemplu, este o relatare construită din scrisorile unei femei nebune către fiul ei. „San Camilo, 1936" (1969) este un monolog interior continuu şi o capodoperă a pesimismului. „Ocupaţia întunericului, 5" (1973) este un roman compus dintr-o mie de scurte paragrafe în proză. Afirmaţia scriitorului, cum că roman este orice tip de scriere sub al cărei titlu se aşează cuvântul „roman", este sugestivă pentru înclinaţia autorului pentru experimentul literar şi pentru inovaţia narativă.
Experimentele lui Cela nu s-au limitat numai în ceea ce priveşte tehnica narativă. A redactat un „Dicţionar secret" (1968 - tomul I, 1971 - tomul II) - o compilaţie de cuvinte şi expresii obscene, „de nepublicat". A scris de asemenea cărţi de călătorie, piese de teatru, scenarii de film şi articole, cel mai frecvent în publicaţia „El Independiente", unde a avut o cronică numită „Cameleonul singuratic". În publicaţiile din ultima parte a vieţii, domină temele erotice, iar în ultimele apariţii publice, Cela s-a remarcat prin ieşiri scandaloase.
În discursul de acceptare al premiului Nobel, primit în 1989, discurs intitulat "Elogio de la fábula", scriitorul a afirmat că succesul scrierilor sale se datorează nu atât ideilor vehiculate, cât limbii folosite: "Nu e greu să scrii în spaniolă, căci această limbă este un dar de la zei pe care noi spaniolii îl acceptăm ca atare". Cela a murit la 17 ianuarie 2002, la 85 de ani.
Colecţie de distincţii
Onorurile lui Cela, numirea cărora ar compune o listă prea lungă, nu s-au limitat la domeniul literar. A fost numit doctor onorific în medicină judiciară şi membru onorific al Asociaţiei Naţionale de Judo, autorul deţinând centura neagră. A fost, de asemenea, cetăţean de onoare al statului Texas.
Fragment din „Stupul" (1953)
„În celula unde fuseseră închişi, o cameră imensă, pătrată, cu tavanul scund, prost luminată de un bec de cincisprezece lumeni, pus într-o apărătoare de sârmă, nu văzuseră nimic în primele clipe. Apoi, după un timp, când ochii începură să li se deprindă, domnul Suarez şi Pepe Ţepuşă desluşiră încetul cu încetul câteva feţe cunoscute, invertiţi săraci, hoţi de buzunare, borfaşi, tapeuri de profesie, oameni fără căpătâi care trăiesc la nimereală, fără să mai poată ajunge vreodată la liman. - Ah, Pepe, ce bine ne-ar pica acum o cafeluţă! Mirosea foarte urât acolo înăuntru, o duhoare râncedă, pătrunzătoare, care îţi gâdila nările. - Ei, ce devreme vii astăzi! Unde-ai fost? - Ca întotdeauna, la o cafea cu amicii." (traducere de Ioana Zlotescu)
Se încarcă comentariile...
