Nobelul poeziei iubirii

Octavio Paz (1914 - 1998) este primul mexican recompensat cu Nobelul pentru Literatură. Distincţia i-a fost acordată „pentru a onora scrierile pasionate de orizonturi largi, caracterizate de inteligenţă senzuală şi integritate umanistă“.

Un Balzac al Egiptului

Nobel pentru un poet renegat

Octavio Paz s-a născut în 1914 în oraşul Mexico, într-o familie de intelectuali cu puternice înclinaţii liberale, fapt ce îi va influenţa în mod semnificativ evoluţia. Biblioteca uriaşă a bunicului din partea tatălui - un intelectual liberal de marcă al oraşului său şi unul dintre primii autori mexicani de romane ce tratează direct tema indiană - a fost sursa cunoaşterii în primii ani de viaţă ai lui Octavio Paz. Tatăl viitorului poet nu era departe de convingerile părintelui său. Un jurnalist activ politic, acesta se alăturase, împreună cu alţi intelectuali progresivi, revoltelor agrare conduse de Emiliano Zapata.

În 1937, în loc să-şi termine studiile de Drept, Paz pleacă în Spania, pentru a participa la al doilea congres internaţional al scriitorilor antifascişti. În plin război civil, se împrieteneşte cu scriitorii André Malarux şi André Gide. Când se întoarce acasă, un an mai târziu, cofondează o publicaţie literară numită „Taller", ce reunea scriitorii mexicani de generaţie nouă, care aveau să aducă un suflu nou literaturii naţionale.

De la activism la suprarealism

Paz publică primele volume de poezii încă din facultate - „Luna silvestre" (1933) şi „No pasarán" (1937). Orientarea de stânga apare devreme în scrierile poetului. Experienţele trăite în Spania şi identificarea cu cauza republicană transpar în versurile din volumul „Bajo tu clara sombra y otros poemas sobre Espana". (1937). În acelaşi an apare „Raiz del ombre" („Rădăcina omului"). La începutul anilor '40, primeşte o bursă Guggenheim şi pleacă în Statele Unite ale Americii pentru a studia la Universitatea California din Berkeley.

Acolo devine din ce în ce mai interesat de poezia modernistă anglo-americană. În 1945 se reîntoarce în Mexic şi intră în corpul diplomatic, primind o misiune în Franţa. Acolo redactează studiul său fundamental cu privire la identitatea mexicană - „The Labyrinth of Solitude" („Labirintul singurătăţii", 1950) - o colecţie de nouă eseuri în care Paz observă că solitudinea este responsabilă pentru perspectivele poporului mexican asupra vieţii, morţii şi asupra propriei identităţi.

În Paris, poetul îi cunoaşte pe suprarealişti şi participă activ, alături de André Breton şi Benjamin Peret, la diferite activităţi sau publicaţii iniţiate de aceştia. Influenţa poeţilor suprarealişti se va face simţită şi în poezia autorului, astfel că Paz începe să experimenteze cu resursele limbajului şi cu „scrierea automată".

Înapoi la rădăcini

În 1957 apare unul dintre cele mai importante volume de poezii ale autorului - „Piedra del sol" („Piatra soarelui"). În 1962, Octavio Paz este numit ambasador al ţării sale în India, unde va rămâne până în 1968, timp în care va publica în continuare versuri şi eseuri: „Salamandra" (1962), „Viento entero" (1965), „Blanco" (1967), „Discos visuales" publicat în 1968, an în care demisionează din funcţia sa oficială, în semn de protest faţă de acţiunile violente ale autorităţilor mexicane de suprimare a demonstraţiilor studenţeşti din timpul Jocurilor Olimpice desfăşurate în Mexic.

Paz va renunţa definitiv la cariera politică, continuându-şi exclusiv activitatea publicistică şi editorială. A fondat două publicaţii importante în ţara sa - „Plural" (apărută între 1971 şi 1976) şi „Vuelta", întemeiată după 1976. În poezia sa, în volumele de versuri „Vuelta" (1976) şi „Pasado en claro" (1975), Paz se foloseşte de material autobiografic, explorând amintiri din copilăria şi din tinereţea sa.

Ocrotitor al limbajului

Începând cu anii '70, distincţiile primite de poet şi prestigiul personalităţii sale au început să ia proporţii. A fost invitat să susţină conferinţe la mai multe universităţi de prestigiu din Statele Unite, printre care şi Harvard, unde a primit titlul de doctor onorific. Cele mai prestigioase distincţii primite înainte de Nobel au fost Premiul Cervantes, în 1981, şi Premiul Neustadt, în 1982.

Două antologii de versuri au fost publicate în 1981 - „Poemas" - ce reuneşte poeziile scrise între 1935 şi 1975 şi „Collected Poems", în 1987 (1957 - 1987). Activitatea eseistică prolifică a lui Paz include studii de poetică, critică literară şi critică de artă, la fel ca şi tratate de politică sau istorie a Mexicului. Octavio Paz s-a stins din viaţă la 20 aprilie 1998. Deşi a experimentat cu stilurile poetice, trecând prin suprarealism, s-a reîntors la versul în formă clasică, păstrând ca temă centrală a poeziei sale iubirea. A mărtusit că „scriitorii sunt ocrotitorii limbajului".

Convingeri politice

Cel care l-a încurajat pe Octavio Paz să scrie a fost Pablo Neruda. Şi, cu toate că, în tinereţe, Paz a împărtăşit orientarea de stânga a acestuia, poetul mexican s-a îndepărtat mai târziu de politică, dezgustat de stalinism. Spre deosebire de Neruda, care nu a renunţat niciodată la convingerile sale politice.

„Dincolo de iubire"

„Toate ne ameninţă: / timpul care împarte pe viu, / precum macetele vipera, / pe cel care-am fost de cel ce voi fi, / conştiinţa şi transparenţa străbătută, ochii, orbiţi de lumină, / numele noastre ce se înalţă între tu şi eu, / aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă. / Nici visul cu imaginile răzbite, / nici delirul cu spuma-i profetică, / nici iubirea cu dinţi şi cu unghii, / nici ele nu ne ajung. / Dincolo de noi, la frontierele lui a fi şi a se afla, / ne cheamă o viaţă mai blândă. / Afară, noaptea respiră, cucereşte tării / doldora de frunzişuri, de oglinzi ce reflectă / fructe, gheare şi ochi, / de corpuri, făcându-şi drum spre alte corpuri. / Culcă-te aici, pe litoralul spumos, / nu cădea în melancolie: tu de asemenea aparţii astei nopţi". (traducere în română de Ion Reniţă)