Nobel pentru un poet militant

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pablo Neruda (1904-1973) primeşte un controversat Nobel literar, aducând ţării sale, Chile, cea de-a doua distincţie de acest gen. Poetul a fost recompensat „pentru opera lui care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi visurilor unui întreg continent“.

Eminescu, un scriitor necunoscut pentru cititorii spanioli

Tânărul poet aspirant Neftali Ricardo Reyes Basoalto îşi schimbă devreme numele real, adoptându-l pe cel de Pablo Neruda, din cauza opoziţiei tatălui său, un angajat la Căile Ferate, faţă de încercările literare ale fiului, dorindu-i acestuia o profesie mai practică. Pablo ignoră neîncrederea tatălui şi publică prima scriere - un eseu intitulat „Entuziasm şi perseverenţă - într-un cotidian din Parral, oraşul natal. În acelaşi an, revista „Corre-Vuela" din Santiago îi publică poemul „Ochii mei". Avea 13 ani. În 1920, anul în care adoptă definitiv pseudonimul Pablo Neruda, adolescentul e deja un scriitor cu apariţii frecvente în presa locală.

Top 100 gânditori

Trei ani mai târziu îi apare un volum ce va rămâne una dintre cele mai cunoscute şi populare colecţii de poezii ale sale - „Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de deznădejde". În timp ce scrie versuri, Neruda studiază franceza şi pedagogia la Universitatea Chile din Santiago.

Poeme călătoare

Deşi intenţia este de a se dedica total poeziei, Neruda îndeplineşte, între anii 1927 şi 1935, diferite funcţii ca reprezentant diplomatic al ţării sale în Burma, Ceylon, Singapore, Buenos Aires şi Madrid. În toţi aceşti ani petrecuţi în străinătate scrie versuri suprarealiste pe care le va publica în volumul „Reşedinţa pe pământ" (1933 ).

În Spania, Neruda devine centrul de interes al unui cerc literar în care îl va cunoaşte pe Federico Garcia Llorca. Acesta va rămâne un bun prieten al său, până la asasinarea lui de către naţionaliştii generalului Franco. Izbucnirea războiului civil în Spania marchează o turnură în stilul poetic al lui Neruda.

Scriitoarea Herta Muller, spionată de un confrate "prieten"

Activism în versuri

Poetul se implică din ce în ce mai mult în activitatea mişcării comuniste atât în Spania, cât şi, mai târziu, în Franţa. În consecinţă, versurile sale preiau accente din ce în ce mai socialiste. Volumul „În inimă, în Spania" (1937) este publicat în timpul luptelor în prima linie din conflictul civil spaniol.

Ulterior este numit consul general în Mexic, unde lucrează la un poem epic despre continentul sud-american, despre natura, populaţia şi destinul istoric al acestuia. Lucrarea, intitulată „Cânt general", este publicată pentru prima dată în 1950 în Mexic şi conţine 250 de poeme. Colecţia, considerată lucrarea centrală a operei lui Neruda, este imediat tradusă în zece limbi.

La înapoierea în Chile este ales senator al Republicii în 1945, devenind, de asemenea, membru al Partidului Comunist. În acelaşi an Gabriela Mistral devenea primul scriitor chilian, distins cu Nobelul pentru Literatură. În 1949 Neruda este forţat să părăsească iar ţara din cauza persecuţiilor preşedintelui Videla, împotriva căruia Neruda protestase. Revine după trei ani şi publică o colecţie de poezii scrise în exil, intitulată „Strugurii şi vântul" (1954), care reflectă din plin activitatea sa politică. Mesajul este dezvoltat într-o operă de proporţii mai mari, intitulată „Ode elementare", produsă între 1954 şi 1959.

Lucrările din ultimii ani oscilează între poeme de iubire - „O sută de sonete de dragoste" (1959), dedicate soţiei sale, Matilde Urrutia, o lucrare poetică cu note autobiografice, „Memorii din Insula Neagră" (1964), sau versuri, din nou implicate social şi politic - „Incitaţie la nixonicid şi elogiu revoluţiei chiliene" (1973).

Un comunist cu Nobel

Este desemnat, din partea Partidului Comunist, candidat la Preşedinţia Republicii Chile în 1969 , dar se retrage ulterior în favoarea lui Salvador Allende, pe care îl va susţine şi care va fi ales în 1970. În timpul guvernării lui Allende. Neruda este ambasador la Paris.
Poetul chilian aspira la Premiul Nobel pentru Literatură. Îi este acordat în 1971, în ciuda faptului că existau membri în comisie care se opuseseră acestei decizii, cunoscută fiind admiraţia lui Neruda pentru Stalin, mărturisită făţiş în mai multe rânduri.

În 1973, speranţele poetului pentru o ţară marxistă se năruie odată cu lovitura militară în urma căreia în Chile se va instaura dictatura lui Augusto Pinochet. În timpul loviturii, casa îi este percheziţionată de către forţele armate ale generalului. Neruda dă răspunsul faimos: „Priviţi în jur, există un singur lucru periculos aici - poezie".

Neruda moare la câteva zile după instaurarea dictaturii, pe 23 septembrie 1973, în urma unui atac de cord. Cu toate că autorităţile interzic ca înmormântarea poetului să fie considerată ca eveniment de importanţă publică, mii de admiratori ai lui Neruda au invadat străzile capitalei. Evenimentul a devenit primul protest public faţă de dictatura militară a lui Augusto Pinochet.

Poemul 20 (fragment)

„Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Să scriu, de pildă: «Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri». / Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă. / Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit. / În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe, / Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit. / Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam. / Dar cum să nu iubesc / Ochii mari cu care mă ţintuia? / Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri. / Să ştiu că nu mai e mea. / Să simt că am pierdut-o. / S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea. / Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă. / Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze? / Noaptea e înstelată, iar ea nu-i cu mine. / Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare. / Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o. / Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o caută. / Inima mea o caută, dar ea nu-i cu mine. / Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci. / Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi. N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o. / Vocea mea căuta vântul, ca să-i ajungă în urechi. / A altuia. A altuia va fi. / Ca înainte, a sărutărilor mele."

(din volumul „Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de deznădejde", 1924)

Apreciat ca poet, contestat ca om

„Cred că este un poet remar-cabil, dar un om foarte rău", este fraza prin care Jorge Luis Borges şi-a exprimat poziţia faţă de poetul chilian. Scriitorul argentinian era dezamăgit, printre altele, că Neruda nu exprimase nicio opoziţie faţă de dictatura generalului Peron.

Moravia, scriitorul autodidact

Alberto Moravia (foto), pe numele său real Alberto Pincherle (28 noiembrie 1907 - 26 septembrie 1990), a fost unul dintre cei mai importanţi romancieri al secolului al XX-lea. A devenit celebru încă de la prima carte publicată, „Indiferenţii", în 1929. „Ambiţii greşite" (1935), „Conformistul" (1951) şi „Plictiseala" (1960) l-au consacrat ca scriitor.

Alberto Moravia a câştigat, în 1985, titlul de „Personalitatea Europeană“

Romanul antifascist „Conformistul" a stat la baza filmului cu acelaşi titlu, din 1970, regizat de Bernardo Bertolucci. Jean-Luc Godard, Damiano Damiani şi Vittorio de Sica au adaptat pentru cinema şi alte cărţi ale lui Alberto Moravia.

Carieră de jurnalist

Autorul s-a născut pe Via Sgambati, în Roma, Italia, în sânul unei familii înstărite. Tatăl, evreu, a fost un cunoscut arhitect şi pictor, iar fratele mamei sale a fost subsecretar în cabinetul Partidului Naţional Fascist. Moravia n-a putut să-şi termine şcoala, pentru că la 9 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză, fiind nevoit să stea la pat timp de cinci ani.

A petrecut trei ani acasă şi doi la un sanatoriu din Cortina d'Ampezzo, în nordul Italiei. În toată această perioadă nefericită, Alberto Moravia s-a dedicat cititului, printre scriitorii săi preferaţi numărându-se Dostoievski, Joyce, Shakespeare, Molière, Mallarmé. A învăţat franceză şi germană şi a scris poeme în ambele limbi. În 1925 a părăsit sanatoriul şi s-a mutat la Brixen, unde a scris „Indiferenţii", o analiză a decadenţei morale a clasei de mijloc italiene.

În 1927, Moravia şi-a început cariera de jurnalist la revista „900", unde şi-a publicat primele povestiri. În 1930 a început colaborarea cu „La Stampa", iar în 1933 a fondat revistele literare „Caratteri" şi „Oggi", scriind în acelaşi timp şi pentru cotidianul „La Gazzetta del Popolo". Regimul fascist i-a interzis cronicile la romanul „Ambiţii greşite" (1935), i-a confiscat seria de povestiri „Mascarada" (1941) şi a pus embargo pe „Cei doi adolescenţi" (1941).

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, popularitatea lui a crescut datorită lucrărilor „Femeia la Roma", „Neascultarea" şi „Conformistul". Începând cu 1952, operele sale au fost traduse în străinătate. În 1960 i-a apărut una dintre cele mai cunoscute cărţi, „Plictiseala", poveste regizată în 1962 de Damiano Damiani.

Câştigătorii Premiului Nobel pentru Literatură
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite