Nobel pentru scriitorul dintre ruine

Heinrich Böll (1917-1985) primeşte al doilea Nobel literar pentru Germania, ţara pe care a radiografiat-o fără menajamente. Autorul a fost recompensat pentru scrierile sale, care au contribuit la o renaştere a culturii germane prin fineţea scriiturii şi prin reflectarea unei epoci.

Opera lui Heinrich Böll poate fi considerată un comentariu literar la istoria Germaniei secolului XX şi o critică a decăderii morale a unui popor care ar trebui să îşi asume trecutul. Prin nuvelele, romanele şi eseurile sale, scriitorul german a devenit o autoritate morală internaţional recunoscută pentru arta sa literară.

Mai citeşte şi:
Top 100 gânditori

Născut la Köln, pe Rin, în 1917, Heinrich este fiul lui Viktor Böll - sculptor şi ebenist - şi al soţiei acestuia, Maria. După terminarea gimnaziului şi a liceului în oraşul natal, intră în practică, timp ce un an, la un librar. În această perioadă, mărturiseşte scriitorul în autobiografia sa, „schiţează primele încercări literare, dă lecţii particulare şi citeşte foarte mult".

Libertatea aceasta nu va dura mult, căci un an mai târziu, în 1938, este luat, pentru o perioadă de şase luni, în serviciul naţional de muncă, instituit de guvernul nazist.

Marile speranţe

În 1939 începe să studieze germanistică şi filologie clasică, dar este nevoit să întrerupă pentru că este mobilizat şi trimis pe frontul sovietic. Va ajunge, ulterior, şi în România, Franţa şi Ungaria. La sfârşitul războiului, este luat prizonier de către armata americană, dar va fi eliberat.

În decembrie 1945, se mută împreună cu familia într-o casă la ţară, în vecinătatea oraşului Köln. Se căsătorise, în 1942, cu prietena sa din copilărie - Anne Marie Cech - o profesoară despre care scriitorul va spune că „a fost de neînlocuit, nu numai ca soţie şi colaboratoare, dar ca parteneră de suferinţă în timpul dramei fasciste din Germania". Cei doi vor traduce împreună, din engleză, 50 de cărţi.

Böll reîncepe să scrie în paralel cu lucrul la repararea casei distruse, la fel ca întreaga regiune, de ravagiile războiului. În 1947, scriitorul publică povestirea „Oile negre", care atrage atenţia Grupului literar „47" şi pentru care primeşte un premiu. Îi urmează o serie de alte nuvele scurte, care îi vor confirma potenţialul.

În autobiografia sa, Böll îşi mărturiseşte recunoştinţa faţă de scriitorii din „Grupul 47" - lui Hans Werner Richter şi Alfred Andersch în special, care au avut un rol decisiv în „eliberarea autorilor germani de izolare, într-o Germanie distrusă şi fragmentată de război".

Marile realizări

Nuvelele anunţaseră tematica majoră a scrierilor lui Böll - războiul - maşinăria criminală lipsită de sens, care atrofiază spiritele şi lasă în urmă munţi de ruine. Şi contrapartida - o societate care trebuie să îşi asume greşelile pentru a se mântui, dar care preferă să uite trecutul pentru a putea să trăiască mai uşor cu ea însăşi. Dintre primele romane, „Şi nu spuse niciun cuvânt" (1953), „Casa văduvelor" (1954) şi „Partida de biliard de la orele 9 ½" (1959), acesta din urmă rămâne una dintre operele fundamentale ale autorului.

Folosind flashback-ul ca instrument discursiv, Böll concentrează viaţa a trei generaţii din familia de arhitecţi Fähmel într-o singură zi, ilustrând astfel istoria unei jumătăţi de secol al Germaniei.

În „Opiniile unui clovn" (1963), cartea cea mai captivantă a scriitorului, Böll denunţă ipocrizia şi superficialitatea unei societăţi ultracatolice şi amnezice. „Fotografie de grup cu doamnă" (1971) ilustrează viaţa Lenei Pheiffer, o femeie care îşi ia asupra ei întreaga povară a istoriei Germaniei de după Primul Război Mondial.

Imixtiunea violentă şi distrugătoare în viaţa individului este tema centrală a nuvelei „Onoarea pierdută a Katharinei Blum" (1974). Viaţa unei menajere nevinovate este distrusă atunci când un reporter de tabloid se insinuează brutal, acuzându-l pe nedrept pe bărbatul de care Katharina s-a îndrăgostit că este hoţ.

Şi recompensele

Böll a îndeplinit prestigioasa funcţie de preşedinte al filialei din Germania a Societăţii Internaţionale a Scriitorilor P.E.N, ulterior fiind chiar desemnat preşedinte general al acesteia, funcţie datorită căreia a călătorit intens în toată lumea.

A primit premiul Georg Büchner în 1967 şi premiul Nobel pentru literatură în 1972. În 1976, Böll renunţă demonstrativ la Biserica Catolică, mărturisind el însuşi, „fără a se îndepărta astfel de credinţă". Moare în 1985, la vârsta de 67 de ani. Asistentele din spital se plângeau că Böll era vizitat de o mulţime de „prieteni de provenineţă socială îndoielnică".

Refugiu şi sanctuar

După război, Böll a trăit, împreună cu soţia sa, într-o casă de ţară din Köln, în Germania de Vest, „printre dărâmături". A restaurat casa şi a scris acolo majoritatea operelor sale. Când Alexandr Soljeniţîn a fost exilat din Rusia, Böll i-a oferit găzduire în casa lui.

„Partida de biliard de la ora 9 ½" (fragment)

„Departe, în faţă, ca nişte zăvoare trase înaintea unor porţi uriaşe, ea văzu pancartele, la început asemenea unor obstacole pentru o alergare de 110 metri garduri, apoi tot mai mari, crescând cu o constanţă îngrijorătoare: ceea ce se văzuse ca un păianjen negru se contura limpede ca nişte oase încrucişate, ceea ce apăruse ca un nasture ciudat se transforma într-un cap de mort, creştea în sus cum creştea şi cuvântul care se apropia în goană de ei, părând aproape să atingă radiatorul: O-ul din Moarte ca o gură căscată, ce părea să articuleze un sunet ameninţător; copii dându-se cu trotinetele; bărbaţi şi femei, ale căror chipuri nu mai aveau expresia de după terminarea orelor de lucru treceau în zbor pe lângă ei, cu braţele ridicate în sus pentru a-i avertiza; voci stridente făceau impresia unor sumbre păsări ale morţii.(...) -Te rog, te rog, spuse Marianne, vino-ţi în fire! -Mi-am venit în fire, spuse el, ridicând piciorul de pe pedala acceleraţiei, punând stângul pe cea de debreiaj şi apăsând cu dreptul pe frână; scârţâind, derapând într-o parte şi în alta, maşina se îndrepta spre O-ul mare din Moarte, stârnind praful; frânele scrâşniră, pietonii care se plimbau se apropiară agitându-şi prin aer mâinile ridicate, un paznic de noapte obosit apăru cu ibricul de cafea în mână, între „Moarte" şi claviculele încrucişate." (în româneşte de Mihai Isbăşescu)

Un cosmopolit cu vederi relativiste

Lawrence Durrell a transpus în literatură experienţele acumulate în călătoriile sale în jurul lumii Foto: Guliver

Un cetăţean al lumii mai degrabă decât un britanic, Lawrence Durrell (1912-1990) a scris romane, poezii, eseuri şi piese de teatru în care coverg perspective metafizice din Orient şi Occident, după cum a afirmat autorul însuşi într-un interviu.

Durrell se naşte în India, dar la 11 ani, după moartea tatălui, pleacă împreună cu familia în Anglia. După ce este respins de Universitatea Cambridge, îşi concentrează energia asupra înclinaţiilor mai artistice.

Cântă la pian în orchestrele de jazz ale cluburilor londoneze şi câteodată scrie, deşi nimeni nu îi publică „invenţiile". Detestă traiul în Anglia, astfel că pleacă în Grecia, unde va locui în Insula Corfu o vreme.

Patru viziuni, aceeaşi „realitate"

Va călători apoi pe toate continentele şi pentru foarte scurtă vreme se va mai întoarce în Marea Britanie. Îl descoperă pe Henry Miller prin intermediul „Tropicului cancerului" şi este puternic impresionat de stilul acestuia. De altfel, cei doi vor deveni prieteni, ceea ce va influenţa considerabil stilul literar al lui Durrell. Numeroarele călătorii în lume au exercitat, şi ele, o influenţă considerabilă.

Scriitorul a fost ataşat de presă al Ambasadei Marii Britanii în Cairo şi Belgrad, de asemenea director al Institutului Britanic din Kalamata, Grecia şi Córdoba, Argentina.

Principala operă a lui Durrell , tetralogia „Cvartetul din Alexandria" , publicată între 1957 şi 1960, este alcătuiră din patru romane: „Justine", „Balthazar", „Mountolive" şi „Clea". Lucrarea prezintă perspectivele diferite a patru personaje asupra unei acţiuni complicate, ce se petrece înainte şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Alexandria, Egipt. Durrell foloseşte termenul de „relativism" pentru a descrie tehnica utilizată.

În prefaţa acestei serii, scriitorul explică şi că cele patru romane conţin o explorare a noţiunilor de relativitate şi continuitate şi a relaţiei subiect-obiect în contextul unei poveşti moderne de iubire. Tetralogia a avut un succes considerabil atât în rândurile publicului, cât şi în ale criticii literare şi l-a consacrat definitiv pe autor.