Adevarul.ro

Actorul Marius Manole, care va juca în spectacolele „Oscar şi Tanti Roz“, la Bulandra, şi „Livada de vişini“, la Naţional, spune că rolul copilului Oscar, bolnav de leucemie, l-a apropiat de Dumnezeu. Celebru pentru rolul câinelui din „Inimă de câine“, unde joacă alături de Victor Rebengiuc, Marius Manole se confruntă acum cu problematica morţii.

Spectacolul „Oscar şi Tanti Roz", dramatizat după celebrul roman al lui Eric-Emmanuel Schimtt, are premiera la 10 aprilie, dar până atunci se joacă, în avanpremieră, cu public plătitor de bilete, la 21, 22, 23, 25 şi 30 martie, la Sala „Toma Caragiu" de la Bulandra. De ce atâtea avanpremiere?

„Evanghelia după Pilat“

Teatru după un roman recompensat cu Nobel

Chestia asta cu avanpremiera e foarte ciudată. Pentru mine premiera e atunci când jucăm la public pentru prima oară. Eu vin de la Iaşi, însă acolo nu existau şapte spectacole înainte de premiera oficială, mai ales că, într-adevăr, se vând bilete şi se joacă în acelaşi regim.

După ce ai interpretat rolul câinelui Şarik, în „Inimă de câine", acum ai în faţă provocarea lui Oscar, băiatul de zece ani bolnav de leucemie, care îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Cum reuşeşti aceste metamorfoze?

E o problematică a textului destul de delicată, noi am crezut în demersul nostru, deşi mulţi spun că nu suportă o asemenea dramă. Am avut „din prima" o întâlnire aparte cu textul, am ştiut din prima secundă că o să-l fac. Când am citit cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Oscar şi Tanti Roz", am simţit că ceva se leagă, a fost ca o minune care plutea în aer.

Ai şansa unor întâlniri memorabile, cu Victor Rebengiuc, în „Inimă de câine", şi iată acum cu Oana Pellea în ipostaza lui Tanti Roz, un fel de înger păzitor. Te inhibă prezenţa acestor actori?

În copilărie visam să joc cu Victor Rebengiuc, cu Oana Pellea. Am sperat şi n-am sperat degeaba. Sunt câteva întâlniri în viaţă (dacă ai noroc, şi eu am noroc) care te modifică, îţi scot pânza de pe ochi pentru o clipă şi vezi cum trebuie să fie teatrul, cum poţi să te găseşti pe tine, cum poţi să exişti în scenă într-un alt fel decât ştiai tu să exişti.

Ce înveţi de la actriţa Oana Pellea?

Oana face teatru pentru oameni, nu de dragul orgoliului, nu de dragul aplauzelor. Dacă ea a rămas alături de noi (de regizoarea Chris Simion sau de actorii Marius Manole, Antoaneta Cojocaru, Cristina Casian), a făcut-o pentru că a crezut în piesă. Lucrul la acest spectacol a fost cu totul aparte, poate a fost textul peste noi, poate a fost Oana Pellea peste noi toţi sau poate că, aşa cum spunea ea, personajul principal din piesa asta nu e Oscar, nu e Tanti Roz, ci Dumnezeu...

Cum te-a atins întâlnirea cu boala din spectacol? Cum a privit Oscar moartea prin ochii tăi?

Mi-am dat nişte răspunsuri cu textul ăsta. Tuturor ne e frică de moarte, deşi nimeni nu ştie cum e să mori. De fapt, prin moarte treci în altă parte. Nouă ne e frică că, după moarte, vom sta sub pământ, singuri, între patru scânduri şi trei cuie. Dar cine ştie însă ce-i dincolo? Dacă acolo e mai frumos decât aici? Toţi o să murim, nimeni nu scapă. De atunci, de când am înţeles asta, pentru mine, e altfel. Şi relaţia cu Dumnezeu e alta.

Nu e o afirmaţie hazardată? La 31 de ani, relaţia ta cu Dumnezeu e aşa de clară?

Nu prea mi-e clară. E cam confuză pentru că nu înţeleg multe lucruri. De ce lasă Dumnezeu pe lumea asta boli şi bolnavi? Dacă e atât de bun, de ce lasă atâta suferinţă? Am găsit însă şi răspunsul: pentru că viaţa e un împrumut. Dumnezeu îţi dă nişte lucruri care tu crezi că sunt rele, de fapt, ele sunt nişte daruri, dar tu nu înţelegi însă asta.

Te-ai gândit că suferinţa poate fi atât de atroce, încât tocmai din cauza acesteia nu mai putem înţelege limpede ce ni se întâmplă?

Cred că toate nenorocirile au un sens, ne sunt date ca să ne reconsiderăm, să ne reconstruim, să ne recompunem, să ne revizuim atitudinea, să învăţăm lecţia umilinţei. În secolul nostru, uităm de moarte, fiind atât de bolnavi de orgoliu, atât de avizi să fim noi cei mai mari, cei mai tari, cei mai buni, să avem de toate. În starea asta de „beţie", ni se spune: „Ai cancer". Şi atunci nimic nu mai are nicio valoare, nimic nu mai contează...

Dincolo de viziunea creştină, ce rămâne după lecţia umilinţei?

Depinde de tine cum reacţionezi. Am întâlnit oameni care au devenit şi mai răi, şi au început să se răzbune, să lovească în stânga şi în dreapta, sau alţii, care s-au trezit şi au înţeles ce li se întâmplă, zicând: „Da, am greşit. Nu am ştiut, de fapt, că-s doar un vierme, un gândac". Textul ăsta e pentru oamenii care caută răspunsuri. Şi poate o să înţeleagă ceva. Totul e să închidă ochii şi să asculte.

Repeţi acum rolul Lopahin din „Livada de vişini", după Cehov, montat de Felix Alexa la Teatrul Naţional, având-o alături pe Maia Morgenstern, care o joacă pe Ranevskaia. Când va fi premiera? Cum te provoacă Lopahin?

Probabil premiera va fi tot în aprilie. Nu mă văd deloc în Lopahin, e ultimul rol în care mă vedeam. Regizorul Felix Alexa are însă foarte mare încredere în mine şi asta îmi dă curaj. Caut personajul, mă întorc, îl găsesc, îl pierd, e chinuitor cu adevărat. O iau ca pe o experienţă şi ca pe o provocare, cea mai mare în momentul acesta. Lopahin spune la un moment dat: „Noaptea nu pot să dorm şi mă gândesc. Doamne, ne-ai dat pământuri nesfârşite, câmpii întinse, orizonturi largi şi trăind aici, Doamne, ar trebui să fim nişte uriaşi". Şi mă întorc prin această replică la Oscar. Ne dăm seama la un moment dat ce mici suntem, deşi credeam că putem moşteni pământul.

Marius Manole în rolul copilului care îşi pune întrebări legate de divinitate

Trei spectacole pe seară

Angajat al Teatrului Naţional, Marius Manole joacă pe prima scenă în spectacolele „Inimă de câine" , „Iubiri interzise", „Sinucigaşul", dar colaborează şi cu Teatrele Bulandra, Odeon, Metropolis, Green Hours, Act, precum şi cu cele din ţară. „Am jucat şi în trei spectacole într-o seară într-un festival de teatru. E o performanţă pe care nu vreau s-o repet", afirmă Manole.

A absolvit în 2001 actoria la Iaşi, la Academia de Arte „George Enescu", după care, în Bucureşti, s-a înscris până în 2003 la secţia de coregrafie de la UNATC.

A devenit celebru după rolul din spectacolul „Inimă de câine", montat de Yuriy Kordonskiy la Naţional, cu care a fost nominalizat în 2006 la UNITER pentru Cel mai bun actor.

A colaborat cu Academia Itinerantă „Andrei Şerban" la Horezu şi la New York. Deşi spune că „nu este bun" ca actor de film, Manole a fost distribuit în mai multe producţii, inclusiv în „Luna verde", în regia lui Alexa Visarion.