Ioana Uricaru, regizoare: „Voi fi mereu româncă, precum personajul meu“

„Stopover“, filmul regizoarei care concurează la Festivalul Sundance, cu Monica Bârlădeanu în rolul principal, arată că „nu poţi să scoţi România din om“. Joi, în Utah (SUA), se deschide Festivalul de film Sundance, care prezintă în competiţie scurtmetrajul „Stopover“ al regizoarei române Ioana Uricaru.

Filmul, pe un scenariu scris de Cristian Mungiu, îi are în distribuţie pe actriţa Monica Bârlădeanu şi pe muzicianul Damian Drăghici (aflat la debutul său în cinema). Acţiunea peliculei (al cărei titlu iniţial a fost „Malpensa"), inspirată de un fapt real, se petrece într-un aeroport din Italia şi relatează un incident prin care trece o româncă aflată în tranzit. Printre producătorii peliculei se află Cristian Mungiu şi Bobby Păunescu (ca producător asociat).

Citiţi şi:

Întâlnire cu Liviu Ciulei

Prima proiecţie a filmului „Stopover" va avea loc vineri, la ora locală 9.00, în Park City; va urma o proiecţie sâmbătă, la ora locală 18.45, în Salt Lake City, plus încă trei, până la închiderea festivalului Sundance, la 30 ianuarie. Filmul Ioanei Uricaru concurează în competiţia internaţională de scurtmetraj de la Sundance alături de alte 14 titluri din Marea Britanie, Brazilia, Australia, Italia, Canada, Japonia sau Iran.

„Adevărul": Care-i povestea filmului „Stopover"?

Ioana Uricaru: Povestea din „Stopover" e inspirată de un fapt real la care a fost martor Cristian Mungiu. Am povestit între noi despre întâmplarea reală şi din una‑n alta a fost scris scenariul, iar Cristian m-a întrebat dacă aş vrea să-l regizez. E povestea unei românce stabilite în străinătate care are un incident pe un aeroport italian şi îşi dă seama că „poţi să scoţi omul din România, dar nu poţi să scoţi România din om", ca să fac o traducere barbară din engleză. Majoritatea finanţării a venit prin concursul CNC, după care am adus alţi sponsori şi parteneri.

Cu ce sentimente aştepţi acum proiecţiile filmului din festivalul de la Sundance?

Am emoţii fiindcă nu am văzut forma finală (nefiind în România când a fost făcută) şi cei de la Sundance ne-au avertizat că ei nu fac probe tehnice. Deci prima proiecţie va fi cu un pic de suspense. Altfel, am înţeles că vor fi cam minus zece grade şi zăpadă, aşa că mă bucur de haina de iarnă pe care mi-au trimis-o părinţii şi fratele meu prin poştă!

Cum a decurs lucrul cu actriţa Monica Bârlădeanu? Caracterizeaz-o în câteva cuvinte.

O văzusem pe Monica în „Francesca" şi mi-am dorit foarte mult să lucrez cu ea. Ne-am alergat puţin prin Europa până am luat nişte decizii, eu eram la Paris pentru rezidenţa Cinefondation, ea călătorea între Londra, Italia şi România - dar până la urmă am reuşit să ne aşezăm la o masă şi să vorbim. Ne‑am înţeles foarte bine, avem foarte multe lucruri în comun, Monica a fost castingul perfect pentru acest rol. N-am făcut multe repetiţii, n-am considerat că e nevoie, dar am lucrat foarte mult pe platou, la filmare, iar profesionalismul echipei noastre ne-a dat destul timp şi ne-a creat condiţii să cizelăm interpretarea până la cele mai fine detalii. Eu am avut foarte multe satisfacţii din această colaborare, sper că şi ea - şi sper că vom mai lucra împreună, în curând. Pe lângă faptul că e o actriţă foarte dedicată artei sale, Monica e şi o persoană de o rară fineţe. Şi mai şi râdem împreună, ceea ce e grozav!

Dar cu producătorul Bobby Păunescu?

Nu l-am cunoscut personal pe Bobby înainte de acest film, deşi văzusem „Francesca", îmi plăcuse foarte mult şi bineînţeles ştiam că are un instinct impecabil ca producător. M-am bucurat mult că i-a zis ceva „materialul" şi a dorit să se implice - asta e condiţia primordială pentru un producător valoros, să fie atras de poveste, de scenariu. Bobby ne-a ajutat să încheiem montajul financiar şi ne-a deschis colaborarea indispensabilă cu coproducătorul italian.

Aş vrea un scurt istoric al relaţiei tale de lungă durată cu Cristian Mungiu. Unde te aflai când ai primit vestea Palme d'Or-ului? Ce-ai simţit în acel moment?

Cristian şi cu mine am fost colegi la facultatea de regie la ATF. A avut destulă încredere în mine să-mi dea pe mână un episod din „Amintiri" şi acum „Stopover". Sper că nu l-am dezamăgit... În vara lui 2007 eram la Beijing, la un workshop de film documentar. Era straniu, simţeam că am călătorit în timp, China contemporană îmi amintea în mod ireal de România anilor '80. Era un decor foarte potrivit să te gândeşti la „432". Am reuşit cumva să-l sun, cu o cartelă telefonică cumpărată pe un website cam dubios, să-i spun „baftă" cu câteva ore înainte de festivitatea de premiere. După aceea m-am lăudat la tot Beijingul cu ce-a făcut Cristian la Cannes.

Cum l-ai caracteriza pe Cristian Mungiu în trei cuvinte?

Sensibil, puternic, atent.

Cum este viaţa unui cineast român în America? A fost grea adaptarea? Te simţi mai mult româncă sau americancă? Sau nu mai are importanţă unde locuieşti propriu-zis, eşti de pe tot?

Încerc să nu iau o decizie mentală apropo de domiciliul meu. Sunt româncă, fireşte, asta voi fi mereu, precum personajul din „Stopover". Viaţa în America este atât de diferită de cea din Europa - şi în special din România -, că nici n-aş şti de unde să-ncep să explic. Încă mai lucrez la adaptare, dar sincer nu vreau (şi nu e nevoie) să mă adaptez prea tare, e important să‑ţi păstrezi perspectiva şi viziunea proprie, tocmai asta te face deosebit în America. De fapt ar trebui să înlocuiesc cuvântul „America" cu „California", fiindcă nu am trăit în altă parte.

Ce urmează în cariera ta? Pregăteşti debutul în lungmetraj? Unde îl vei realiza, în România sau în SUA?

Am câteva proiecte în lucru, unele se întâmplă în SUA, altele în Europa, voi debuta cu primul care găseşte producători şi finanţare. Deocamdată finalizez montajul la un alt scurtmetraj pe care l-am filmat la Los Angeles în toamnă.

Ce crezi că a adus nou şi important, pe plan internaţional, tânărul cinematograf românesc din anii 2000?

Filme precum „Moartea domnului Lăzărescu", „Hârtia va fi albastră" şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (le-am pus în ordine cronologică) au adus cinemaului internaţional o onestitate, o cruzime (în sens de „prospeţime") şi o integritate a actului de-a face film care te pătrund până la oase. Iar României i-au adus şansa de a exista din punct de vedere cultural la cel mai de sus nivel unde se poartă conversaţia pe plan internaţional. Ceea ce e cu totul remarcabil.

Pe vremea când ai făcut facultatea de film în Bucureşti, existau semne/semnale că va urma un astfel de fenomen? Te-ai gândit vreodată că vei face parte din generaţia care va pune România „pe hartă", din punct de vedere cinematografic?

Ştiam că fac parte dintr‑o generaţie de mare talent - am fost colegă de an cu Cristian Mungiu, Hanno Höffer, Oleg Mutu, Răzvan Mărculescu. (Un lucru mai puţin ştiut e că şi Călin Netzer a fost în aceeaşi clasă). Nu mă gândeam însă aşa departe şi aşa de cuprinzător. Când am văzut „Marfa şi banii", debutul lui Cristi Puiu, ne-am dat seama că era cu totul altceva - dar încă nu simţeam ce ni se pregăteşte! Sau poate Cristian a simţit, el a fost întotdeauna strategul, omul cu viziunea...

O cineastă româno-americană

Monica Bârlădeanu şi Damian Drăghici, în filmul „Stopover“

Ioana Uricaru este stabilită de la începutul anilor 2000 în SUA, în prezent locuind la Los Angeles. A absolvit University of Southern California, unde predă acum ca asistent universitar. După realizarea scurtmetrajului „The Sun and the Moon", prezentat la AFI FEST în 2008, a regizat segmentul „Legenda activistului în inspecţie", din filmul-omnibus „Amintiri din Epoca de Aur", produs de Cristian Mungiu. A fost bursier în cadrul secţiunii Cannes Cinefondation, în 2009 şi 2010, iar în prezent pregăteşte primul său lungmetraj.