Deconspiratorul absurdului cotidian

Harold Pinter a primit Nobelul literar pentru o carieră prolifică, desfăşurată pe parcursul a peste cinci decenii. Distincţia i-a fost acordată pentru „piesele sale de teatru, în care dezvăluie prăpastia ascunsă sub pălăvrăgeala de fiecare zi“.

Dramaturgul englez Harold Pinter s-a născut în 1930 într-o familie de origine evreiască, într-un cartier muncitoresc din Londra. Avea numai nouă ani când s-a despărţit de familie, la izbucnirea Primului Război Mondial, fiind evacuat, împreună cu alţi copii, în Cornwall.

Mai citiţi şi:

VIDEO O feministă la Academia Suedeză

Harold Pinter S-a întors la Londra cinci ani mai târziu. Sentimentul de înstrăinare şi ameninţare nu-l va părăsi niciodată, apărând, mai târziu, ca temă recurentă în scrierile sale.

A părăsit Academia Regală de Artă Dramatică din Londra după doi ani de studiu şi, la 19 ani, a fost judecat în instanţă pentru că a refuzat să-şi efectueze stagiul militar. Pentru a-şi câştiga existenţa, începând cu anul 1950, Pinter a întreprins turnee în Marea Britanie alături de diverse companii teatrale, interpretând diferite roluri, dramele fiind preferatele sale. Scriitorul nu a încetat niciodată să joace. Printre ultimele sale apariţii pe scenă, în 2006, cu doi ani înaintea morţii, a fost mult apreciata interpretare a monologului lui Krapp din piesa lui Samuel Beckett, „Ultima bandă a lui Krapp", într-un spectacol realizat pe prestigioasa scenă Royal Court Theatre din Londra.

Comedia ameninţării

Tot în 1950, Pinter începea să publice poezii în „Poetry London", sub pseudonimul Harold Pinta. Apoi, în 1957, după aproape zece ani de actorie, scria prima sa piesă de teatru, „Camera", menită a fi interpretată de actorul Henry Woolf, pe scena Universităţii din Bristol. La scurt timp, Pinter producea a doua piesă, „Sărbătorirea zilei de naştere", care trata à la Kafka persecutarea unui om obişnuit de către un grup de străini, dintr-un motiv necunoscut, şi care a fost desfiinţată de critici. Ingnorând vocea acestora, pe care îi considera „o adunătură deloc necesară", Pinter îşi continuă munca şi publică o serie de piese ce-l vor consacra, fiind apreciate ca opere ale unui scriitor puternic şi original. „Casa de toleranţă", scrisă în 1958 şi montată abia douăzeci de ani mai târziu, şi„Îngrijitorul" (1959) au avut parte de cronici favorabile. Ele aparţin perioadei începuturilor şi alcătuiesc aşa-numita „comedie a ameninţării". Caracteristic pentru toate aceste piese este începutul liniştit, urmat de insinuarea agresivă, pe parcursul desfăşurării acţiunii, a unei ameninţări inexplicabile şi absurde.

Memorie şi politică

În anii '60-'80, Pinter a publicat o serie de piese cunoscute ca „dramele memoriei". Explorând ambiguităţile trecutului şi capcanele memoriei, piese precum „Întoarcerea acasă" (1965), „Vremuri trecute" (1970) sau „Tărâmul nimănui" (1974) au fost puse în scenă în teatre de prestigiu din Marea Britanie, câştigând aprecierea criticii. În anii '70, Pinter a început să semneze şi regia spectacolelor realizate după piesele sale, devenind chiar director asociat al celebrului Royal National Theatre din Londra, în 1973.

Atenţia dramaturgului s-a îndreptat spre subiecte politice începând cu anii '80, Printer renunţând la sugestie în favoarea explicitului. „One for the Road" (1984) este o piesa într-un singur act despre drepturile fundamentale ale omului în totalitarism. Scriitorul s-a inspirat dintr-o vizită făcută în Turcia împreună cu dramaturgul Arthur Miller. În aceeaşi cheie, „Limba muntelui" (1988) abordează interzicerii limbii kurde de către guvernul turc.

Scenarist premiat

Pinter a scris şi 27 de scenarii pentru televiziune şi cinema, regizând cinci dintre ele. A adaptat pentru ecran propriile piese, dar şi operele altor scriitori. A semnat scenariul filmului „Iubita locotenentului francez", adaptare a cunoscutului roman de John Fowles, cu Maryl Streep şi Jeremy Irons în rolurile principale.
Când i s-a decernat Nobelul, Pinter era un autor de succes de multă vreme. De-a lungul anilor, a câştigat nenumărate premii, printre care Premiul Tony pentru cea mai bună piesă de teatru (1967), mai multe premii BAFTA sau Legiunea de Onoare franceză.

Activist de stânga

În discursul de acceptare a Premiului Nobel, Harold Pinter s-a declarat un adversar al intervenţiei militare americane şi britanice în Irak şi a condamnat deciziile luate de preşedintele american George W. Bush şi de premierul britanic Tony Blair.