Adam Michnik,istoric şi eseist: „Democraţia este un om mereu gripat“

Prezent la Bucureşti pentru a participa la dezbaterea de la Ateneul Român, Adam Michnik face apel la o „restauraţie de catifea“ a adevăratei democraţii. În interviul acordat în exclusivitate ziarului „Adevărul“, istoricul şi gazetarul polonez examinează transformările din Europa postcomunistă şi vorbeşte despre „minunea“ de a fi liber.

„ Adevărul": Insuccesele democraţiei au creat melancolii pentru fostul regim comunist. Ce le-aţi spune melancolicilor?

Adam Michnik: În primul rând, că democraţia nu reuşeşte niciodată până la capăt. Comunismul, din fericire, n-a reuşit nici el până la capăt, poate cu excepţia Coreei de Nord. De aceea, în România a fost posibilă Revoluţia. Democraţia este un om mereu gripat. Dar comunismul e un cancer! Nu-mi dau seama cum, din cauza unei gripe, să-ţi fie dor de cancer...

Oamenii par să reclame un nivel de trai mai bun...

Trăiau mai bine când li se întrerupeau curentul şi căldura? Dacă vor să trăiască aşa, pot să stingă lumina şi să întrerupă căldura şi va fi ca atunci!

Se vorbeşte despre „minunile" socialismului - industria, asigurarea unui loc de muncă...

Cât de bine munceau se poate vedea în filmele româneşti. Era o muncă de sclav! Cum poate să le fie dor de aşa ceva? Nu cred că le e dor de comunişti, de fapt. Le e dor de timpul în care erau tineri. Şi tuturor ne e dor de vremurile acelea. Ar vrea oamenii aceştia să voteze un partid care să permită întoarcerea comunismului? Nu! Dacă ar fi o asemenea nostalgie, cu siguranţă ar exista şi un asemenea partid. Oamenilor le e dor de un fel de mistificare. Democraţia naşte întotdeauna un tip de melancolie care poate părea conservatorism sau populism radical.

Pe de altă parte, există foarte mulţi oameni care condamnă „putinismul" guvernanţilor, însă par să caute tot un lider providenţial, ceea ce ne duce cu gândul tot la populism.

Da, pentru că în democraţie învăţăm dificil şi destul de încet, niciodată nu se întâmplă lucrurile rapid, dar nimeni nu spune că trebuie să renunţi la posibilitatea de a vota. Dacă oamenii vor să aibă dreptul de a alege, cu siguranţă nu vor să revină comunismul, pentru că atunci ar trebui să alegi  între cartofi şi pâine goală, de pildă. Nici mie nu-mi plac liderii providenţiali şi nu-mi plac „putinismul" şi „berlusconismul". Dar şi Berlusconi în Italia, şi Putin în Rusia îşi au criticii lor şi nu sunt veşnici.

„Solidaritatea" a preferat răzbunării filosofia compromisului şi a adoptat ideea unei Polonii a tuturor, nu pe cea a unui stat divizat. Cum îi convingeţi pe cei înrăiţi de traumele din comunism să fie toleranţi?

Un exemplu ar putea fi Spania după Franco. În Polonia, de pildă, această problemă dintre fostcomunişti şi fostanticomunişti nu mai e importantă. Discuţia actuală este centrată pe cum  trebuie să arate statul, pentru că şi partidul la guvernare, şi partidul de opoziţie au rădăcini în opoziţia anticomunistă. La nivelul administraţiei locale, subiectul principal nu e ce a fost comunismul, ci dacă să construim un stadion sau o şosea. Sigur, oamenii rămân în continuare diferiţi. Cea mai bună decomunizare e însă democraţia. Noi, oamenii opoziţiei, nu am dorit libertatea pentru noi înşine, ci pentru ca societatea să aleagă la putere pe cine doreşte, am luptat pentru valorile europene, pe temelia cărora e aşezată democraţia.

Vom putea vorbi despre o „Europă Unită" după ce toate statele vor depăşi etapa de reconciliere cu trecutul recent? 

În natura democraţiei există pericole. Modul în care va arăta Europa depinde doar de europeni. O „Europă Unită" există deja, asta în afara instituţiilor! De pildă, îmi cumpăr bilet la Varşovia şi merg în Irlanda. Dacă vreau, pot să lucrez în Suedia sau în OlandaAsta e o Europă unită! O unitate a identităţilor? Eu mă simt european când merg în Japonia, mă simt polonez atunci când merg la Paris, mă simt varşovian când mă duc la Poznan şi locuitor din centrul Varşoviei atunci când ajung la periferie. Omul trăieşte în mai multe identităţi. Există o identitate europeană, dar ea se simte când eşti, de pildă, în Egipt. 

Michnik, mai tolerant decât Herta Müller

Adam Michnik şi Andrei Pleşu, aseară, la Ateneul Român 

Cel de-al doilea eveniment din noua serie a conferinţelor Ateneului Român a adus împreună două personalităţi ale intelectualităţii din Europa de Est postcomunistă: Adam Michnik, lider al disidenţei poloneze în perioada 1966-1989, şi filosoful român Andrei Pleşu. Sala Ateneului Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru toţi cei interesaţi de dezbatere. Printre personalităţile prezente s-au numărat Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Dinu Patriciu, Gabriela Adameşteanu şi Maria Dinulescu. „Am o veche afecţiune şi admiraţie pentru invitatul meu", a spus Andrei Pleşu într-o scurtă introducere. „Nu seamănă cu nimeni. Este inclasabil. Este disidentul cel mai tenace şi cel mai bine dispus pe care-l cunosc", a adăugat gazda, invocând afirmaţia lui Michnik potrivit căreia n-a fost arestat într-un subsol în care făcea activităţi ilegale, ci când era „împreună cu o doamnă".

În opinia filosofului român, cultul normalităţii l-a determinat pe invitat să devină disident. Dacă Hannah Arendt vorbea despre „banalitatea răului", Adam Michnik „a reabilitat banalitatea binelui", a comentat Andrei Pleşu. Acesta a reamintit că prima conferinţă din  noua serie de la Ateneul Român i-a avut ca parteneri de dialog pe Herta Müller şi pe Gabriel Liiceanu. Gazda a preferat să înceapă discuţia de la reproşul Hertei Müller pentru cei care au rezistat prin cultură. Invitatul a reamintit paradoxul că „acum 20 de ani, chiar domnul Liiceanu era un acuzator al altora", opinând că filosoful trebuie să fie precaut „când îşi pune hainele procurorului". Michnik şi-a exprimat dezacordul cu opinia câştigătoarei din 2009 a Nobelului pentru Literatură: „Aceasta nu este calea către adevăr, ci calea spre nihilism. Dacă toţi am fi vinovaţi, nimeni n-ar mai fi vinovat. Este o direcţie foarte periculoasă".

Invitatul a explicat: „Ai voie să ceri eroism numai de la tine însuţi, nu de la altcineva. Cei care au rezistat prin cultură au apărat valorile fundamentale ale culturii europene".În continuare, Andrei Pleşu şi-a provocat invitatul să vorbească despre iertare. „Iertarea este întotdeauna un act individual. Nu-l pot ierta pe dictatorul care azvârle oameni în închisoare, dar îl pot ierta pe dictatorul care încearcă să scoată Polonia din dictatură fără violenţă, cum a fost generalul Jaruzelski", a comentat Michnik. Iar interlocutorul său a sintetizat diferenţa dintre Polonia şi România, reamintind că, în dialogul avut cu Michnik, Jaruzelski îl cita pe Tocqueville, şi susţinând: „Nu îmi pot imagina un Ceauşescu citând din Max Weber".