Cine sunt ţiganii invizibili?

Claudia Bulata

Expulzări, repatrieri şi iar expulzări, furturi, violenţe conjugale sau petreceri princiare - aşa ar putea arăta rezmatului discursului public despre ţigani, căci scepticismul românilor e la fel de opulent ca petrecerile ţiganilor. „Adevărul" vă spune poveştile mici, individuale, aproape banale ale Claudiei Bulată şi Alinei Şerban. Poveştile de viaţă care, de fapt, nu bat niciun film.

Generalizările sunt periculoase - inclusiv aceasta -, deci aceste poveşti nu sunt reprezentative pentru comunităţile din care fac parte. Şi nici nu trebuie să fie. Sunt acele femei invizibile pe lângă care trecem fără să le observăm. Arareori, poate niciodată, nu ne-am putea gândi că sunt împuţite, delincvente, mincinoase ori înflorate. Totuşi, şi ele sunt ţigănci.

De câte ori n-aţi pus mâna, instinctual, protectiv, pe geanta de pe umăr în apropierea un ţigan? N-aţi fost de două ori mai atenţi atunci când, în autobuz, aţi călătorit lângă femei cu fuste şi baticuri colorate? Pe site-urile ziarelor, orice articol ce conţine cuvântul „ţigan" are, invariabil, subsolul indundat de hingheri anonimi, inflexibili, care-şi poartă cu fermitate ochelarii de cal şi înverşunarea gratuită. Citiţi, în continuare, un mic crâmpei din cealaltă realitate a ţiganilor, cea care rămâne nevăzută.

„Uite ţiganca, poate iau vreun microb!"

Claudia Bulată are 44 de ani şi este contabilă la o fabrică de mobilă din Mizil. A terminat un liceu economic, însă facultate n-a mai făcut. În perioada admiterilor, a fost internată în spital. În anul următor şi-a pierdut mama şi, nu mai târziu, încrederea că încă mai e timpul pentru studii. Aşa că s-a angajat, la o societate agricolă, pe funcţia de contabil.

În comunitatea din care face parte, nu multe femei au carte de muncă. Majoritatea duc gospodăria, au grijă de copii, se duc la şedinţele cu părinţii. Nici bărbaţii nu prea lucrează, cei mai mulţi trăiesc din ajutor social. Se descurcă greu, dar se descurcă. Claudia Bulată a făcut, însă, acest pas firesc pentru ea, un pas special pentru comunitatea ei.

„Am o carieră, o familie de care sunt mândră. Simplul fapt că eşti un om cinstit e un lucru foarte bun. Şi, pentru femeile rome, este o luptă continuă, pentru că ele trebuie să munceacă mai mult. Chiar dacă nu în mod direct, ele sunt adesea discriminate", e conştientă Claudia Bulată. Nu i-a fost uşor nici ei să se lupte cu un stigmat ce i se părea nedrept. Nu i-a fost uşor să le explice colegilor că nu culoarea pielii îi diferenţiază pe oameni. „Uite ţiganca, poate iau vreun microb!", s-a spus în prezenţa ei, dar a mers mai departe, că se ştia femeie cinstită. A mers cu având capul sus.

Alina Şerban

„Eşti de etnie romă? Ce tare, că nu pari!"

Alina Şerban are 23 de ani, şi-a dorit să fie româncă şi să studieze la Teatru, iar aceste dorinţe sunt, desigur, banale. Mai întâi, o scurtă istorie personală: Alina s-a născut într-o familie de ţigani în care singura constată era lipsa banilor, a fost evacuată din locuinţa în care stătea fără acte, a fost repartizată de Protecţia Copilului într-un centru de plasament, şi-a văzut mama în spatele gratiilor unei închisori şi tatăl - plecând pe cealaltă lume.

Altfel, Alina a făcut Teatru în Bucureşti şi în New York, a terminat un masterat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi plănuieşte să meargă la Royal Academy of Dramatic Art din Londra. A pus în scenă piesa „Declar pe propria răspundere", în care, pur şi simplu, povesteşte cele mai dureroase, cele mai fericite momente din viaţa sa.

Cum se pot intersecta atât de bine aceste destine aproape paralele? Cum se pot întâlni, mai ales atunci când prejudecăţile celorlalţi sunt mai multe decât şansele personale? Soluţia Alinei: „Munca trece de orice, de orice bârfă, răutate sau alte obstacole. Munca şi ideea că nu te laşi, orice ar fi, pot răzbate. Cred în femeile independente, care se pot simţi bine cu ele, care se pot regăsi în ele însele". Şi poate că e, totuşi, puţin mai greu atunci când auzi, lângă tine „Te rog, nu fii ţigan!", „E dezastru ca la ţigani!" sau, pur şi simplu, uimirea prietenească exprimată aşa: „Eşti de etnie romă? Ce tare, că nu pari!". „Eu pe unde să scot cioara vopsită?", râde Alina.

Celor care spun că romii nu vor să se integreze, că nu vor să meargă la şcoală sau să muncească, Alina le-ar spune aşa: „Când ai fost ultima dată la restaurant, doama care curăţa nu ţi se părea că poate-poate e romă? Sunt romi anonimi care muncesc! Nu sunt izolaţi undeva. Că vrem noi să îi segregăm e altceva. Dar ei oferă servicii, la ei apelăm în diferite moduri! Hai să termină cu asta!"

Conform recensământului din acest an, în România trăiesc peste 600.000 de romi. În realitate, însă, se estimează că numărul lor se ridică la aproape 2 milioane, însă ceilalţi îşi ascund apartenenţa la această etnie. În comunităţile de romi este, însă, o nevoie acută de modele, spun cei mai mulţi dintre reprezenentanţii lor. Romano Butiq şi KCMC invită, astfel, femeile de succes să iasă la lumină şi să le arate adevăratele perspective de viitor celorlalte rome.