Pocalul ţiganului aristocrat
0
Ţiganii cortorari reprezintă singura comunitate de rromi a cărei avere este înmagazinată într-un pahar vechi din argint. În România sunt doar câteva „pocale nobile“. Ţiganii le păstrează la români, din motive de siguranţă. Valoarea unor astfel de pocale oscilează între 100.000 şi un milion de euro.
Lăsate moştenire din generaţie în generaţie pe linie paternă, pocalele înseamnă pentru ţiganii cortorari (căldărari) tot ce au mai de preţ pe lume. Din poveştile unora s-ar părea că acestea erau date cadou ţiganilor robi care munceau de generaţii întregi pe moşiile grofilor.
Citiţi şi:
Dilema săptămânii: Ţigani sau rromi?
Shakira de partea romilor expulzaţi de Sarkozy: "Toţi suntem ţigani"
Obiectul, pus „la păstrare"
Cum alte bunuri nu puteau acumula, pocalele deveneau astfel singurele obiecte de preţ ce puteau fi transmise urmaşilor. Chiar dacă valoarea în sine a unui astfel de pocal ar fi relativă, destinul său influenţează decisiv destinul familiei de ţigani care-l stăpâneşte.
În comuna Arpaşu de Jos, judeţul Sibiu, sunt 12 familii de ţigani cortorari. Familia compusă din Constantin Bancu (38 de ani), poreclit Uto, şi Căldăraru Elisabeta (36 de ani), poreclită Tuţa, este una dintre cele mai respectate din comunitate. Muncesc din zori şi până-n seară, au o casă uriaşă, grajduri cu animale, tractor, maşină şi un băiat căsătorit deja de şase ani. Şi, bineînţeles, au un pahar pe care nu mulţi au avut norocul să-l vadă. În sufrageria largă, de puteai întoarce calul cu căruţă cu tot, după îndelungi tratative, „Uto" vine de undeva din sat cu un colet ascuns sub cojoc. Înfăşat ca un prunc într-o cămaşă groasă din bumbac, paharul, comoara familiei Bancu, a fost scos şi aşezat pe masă. „Oamenii străini care au văzut acest pahar pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Tradiţia nu prea ne dă voie să-l arătăm. El trebuie să stea la păstrare şi în permanenţă în jurul nostru", spune „Uto" cu mândrie.
Un presupus pocal dacic
Paharul lui „Uto" este din argint masiv, sub forma unei frapiere mai mici, îndoit puţin la bază şi are gravată o stemă pe care scrie „COMES.GABRIEL DE PEREN.665". „Tuţa", soţia lui Uto, crede că paharul lor datează încă din timpul dacilor. „Pot spune în proporţie de 80% că al nostru este din timpul dacilor. Aţi văzut că pe el scrie anul 665 era noastră. Am văzut prin reviste şi prin cărţile de istorie pahare dacice care arată ca formă exact ca ăsta".
Cel care-şi vinde paharul din rândul căldărarilor este renegat şi exclus din comunitate până la sfârşitul zilelor. Ba chiar două-trei generaţii după el suportă acelaşi tratament, indiferent dacă tot el sau copiii lui cumpără între timp un alt pocal. Ţiganii nu acordă circumstanţe atenuante nici celui care vinde din cauza unor mari necazuri, nici celui care vinde din sminteală.
Valoarea paharelor
În mod normal, valoarea paharelor în sine nu se poate ridica la mai mult de preţul argintului şi al manufacturării care, la rându-i, nu poate fi evaluată prea mult. O curiozitate constă în faptul că aceste pahare nu sunt ţinute de stăpânii lor, ci sunt duse spre păstrare la familii de români alese cu grijă. „Dacă spunem că un pahar ar costa 100.000 de euro sau 1.000.000 de euro, valoarea lui este dată, în primul rând, de stăpânul acestuia. Dacă proprietarul este un om responsabil, un om de cuvânt, un om de caracter, atunci creşte şi valoarea obiectului", zâmbeşte „Uto". \
Tradiţia vasului de argint şi căsătoriile aranjate
Se ştie că în familiile de cortorari părinţii sau bunicii aranjează căsătoriile între copii încă de când aceştia s-au născut. În momentul în care se nasc doi băieţi într-o familie care deţine un singur pahar se apelează la o tradiţie străveche.
„Când se nasc doi băieţi şi este un singur pahar, corect ar fi să păstreze unul dintre ei paharul. Şi să-şi ia angajamentul că în a treia sau a patra generaţie să împreune un băiat şi o fată din neam ca paharul să rămână tot în familie. Strănepoţii celor doi fraţi trebuie să se căsătorească între ei. Iar din moment ce legământul a fost făcut cu generaţii în urmă, musai trebuie respectat. Dacă şi la a treia sau a patra generaţie întâmplător se nasc de ambele părţi doar băieţi sau doar fete, se mai amână o generaţie. Conform tradiţiei, cuvântul străbunicului nu poate fi încălcat.
În schimb au fost căsătorii care s-au stricat, iar certurile au început de la pahar. În urmă cu 20 de ani s-a stricat o căsătorie care fusese aranjată
între doi copii. După o săptămână de la cununie s-au despărţit. Şi tatăl fetei (vă daţi seama că ruşinea nu-i a băiatului care se desparte, ci ruşinea revine familiei fetei) a crezut că vine sfârşitul lumii pentru el. A înjunghiat pe unul dintre unchii băiatului şi a făcut închisoare vreo 12 ani. Asta se întâmplă de la despărţiri şi de la pahare", spune „Tuţa".
Cum de regulă paharele se ştiu care al cui este, ce formă, ce desene, ce mărime are fiecare, este exclus gândul că ar putea fi furate. N-ar fi o ruşine mai mare pentru un ţigan căldărar decât aceea de a lăsa moştenire un pocal furat.
Jaf la lada cu pahare
Necunoscându-le valoarea, nici românii nu sunt tentaţi să le fure. Tuţa are o poveste în această idee: „La câteva luni după ce ne-am căsătorit am avut o păţanie. Paharul lui Uto fiind încă drept garanţie la ai mei, tata l-a pus împreună cu al lui. Apoi pe amândouă paharele le-a dat în grijă la nenea Lae, un vecin care locuieşte aproape de noi. Pe timpuri, în casa unde ţinea nenea Lae paharele ascunse era o crâşmă care avea ieşire la stradă.
Într-o noapte, nişte hoţi au intrat în camera cu paharele, au spart lada unde erau puse şi au furat nişte haine. Au răscolit peste tot după bani, au luat nişte costume populare ţărăneşti, dar paharele nu le-au luat. Cred că n-au fost interesaţi de ele. Au pipăit pe întuneric, au pus mâna pe ele, dar au crezut că sunt ceva vase şi le-au lăsat acolo. Dimineaţa era sfârşitul lumii pe strada noastră. Cel puţin tata cred că a făcut infarct când a auzit. De atunci cred că i s-a tras sfârşitul...".
Pocale contrafăcute
Presupusa valoare a obiectului a făcut ca unii ţigani să deschidă rapid o afacere de produs pocale false. Victime le cad, în general, ţiganii reveniţi de la cerşit, din Italia, dornici să investească în zestrea familei. Valoarea unui astfel de pocal fals poate ajunge şi la câteva sute de mii de euro.
Se încarcă comentariile...
