Pescuit de foame

Mulţi săteni din comuna Stoicăneşti, judeţul Olt, practică pescuitul ca mijloc de subzistenţă. Pescarii stau zi lumină cu undiţele pe malul apei ca să aibă ce pune pe masă sau să vândă peştele pentru un pachet de ţigări.

Pentru unii cu bani, pescuitul este un mod de recreere, o posibilitate de ieşire în natură sau un act prin excelenţă sportiv. Pentru alţii, însă, devine una dintre puţinele posibilităţi de a face mai uşor rost de hrană. Dacă primii prind peştele, îl pupă-n bot şi-i dau drumul înapoi în apă, ceilalţi îl pupă-n bot numai după ce l-au sfârâit în tigaie. Îndeletnicire veche de când e lumea, pescuitul pare a redeveni ceea ce a fost cândva, în zorii abia mijiţi ai omenirii: mijloc de subzistenţă.

Citiţi şi:

Ciorbă de orez şi tocană de salam, meniul de criză la cantina sărăcilor

Are balta peşte

Să nu se creadă că balta în care pescuiesc sătenii din Stoicăneşti este o întindere nemărginită de apă, în care crapi „cât viţeii" înoată leneş sub valuri ori că fitofagi sau novaci „cât rechinii" sar plescăind cu zgomot, atunci când vor să prindă din zbor musculiţele ce bat aerul aproape de luciul apei! Nu. Balta cu pricina este doar una rotundă cu diametrul de 10-15 metri, mărginită cu stuf şi ciulini pe o parte, situată la capătul unui canal îngust ce face legătura, de data asta, cu o baltă uriaşă. Dar în balta mare, „a lui Dună", cum zic sătenii, amărâţii nu au acces. Acolo pescuiesc numai componenţii echipei locale de fotbal, să-şi calmeze nervii după câte o înfrângere, şi câteva oficialităţi comunale. Aşezată chiar sub sat, aproape de viile ori postaţele cultivate cu porumb ale oamenilor, băltoaca este uşor accesibilă. Sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbătoare, jumătate dintre bărbaţii satului stau aliniaţi pe mal fumând ţigară de la ţigară, aşteptând să se mişte pluta. Vin când se luminează de ziuă, pe jos sau cu bicicletele, sperând că, printr-o minune ca acum 2000 de ani, Fiul Domnului le va umple coşurile cu peşte.

Alexandru Niculescu, zis Onel

Cu tenişi albaştri de gumă în picioare, în nişte pantaloni de trening roşi de vreme, pe cap cu o pălărie (cândva neagră) uscată şi albită de soare, nea Onel se înfăţişase la datorie încă de cum se crăpase de ziuă. Stătea pe o sacoşă de rafie cu două undiţe strâmbe şi noduroase în faţă uitându-se atent la plutele care ţopăiau în răstimpuri şi frământa între degete cocoloaşe de pâine, pe care urma să le bage în ac.

„Vezi că nu dă nici de-al dracu' ăla mare? O vrea să mă ung cu mămăligă la şezut şi să-l bag în apă, ca să-l conving să muşte", zice obidit nea Onel. „Ăla mare" însemna pentru nea Onel carasul cât palma. Are 73 de ani, a ieşit la pensie în anul 2000 şi împreună cu soţia au un venit de 700 de lei lunar. Copiii plecaţi pe la Constanţa sau Bucureşti nu prea mai dau pe acasă, astfel că banii abia le ajung să plătească lucrările agricole, curentul sau să încarce butelia de aragaz. Până pe la ora 10 prinsese doar cinci cărăşei.

„Am avut zile când am prins şi trei kile. Atunci am simţit şi eu că mănânc de-adevăratelea peşte, că a făcut muierea şi ciorbă şi prăjit cu mujdei. Noroc cu balta asta că e fără bani, că aşa mai putem şi noi să punem ceva pe masă, că m-am săturat de zeama lungă făcută din zarzavaturi", se plânge nea Onel.

Peştişorul de aur

Vizavi de nea Onel, Ştefan Cioabă (59 de ani), zis Bucu, venise mai târziu pe baltă fiindcă fusese cu soţia să aducă în bătătură o căruţă de iarbă. „Bă, să vezi ce trag crăpcenii acu' că venii eu, că îmi cunosc glasul, bă!", îi anunţase vesel pe ceilalţi pescari, în timp ce desfăcea undiţele.

Era şomer din '92, lucrase ca şofer pe camion, dar de atunci nu mai găsise nicăieri să se angajeze. După mai multe încercări eşuate, resemnat, îşi asumase total condiţia de ţăran şi se ocupa cu treburile gospodăriei, cu via şi cu munca pe arii semănaţi cu grâu sau porumb pe care-i avea.

La rându-i, soţia, care până în '90 lucrase la filatură la Drăgăneşti, era casnică. Cum niciunul nu ajunsese la anii de pensionare, familia Cioabă nu avea alte venituri decât cele obţinute din vânzarea cu preţ mic a porumbului sau grâului cultivat. Dacă Bucu deprinsese meşteşugul şi bucuria pescuitului încă de copil, când mergea cu tată-său la baltă, azi nu mai pescuieşte neapărat din pasiune, cât mai ales de foame.

„Nu mai vin de plăcere, vin ca să am ce băga în oală. Dacă aş prinde peştişorul de aur, cea mai mare dorinţă ar fi să ne dea ăştia bani să lucrăm pământul, să ne dea subvenţii, că murim de foame. Ba mai rău, au zis acu', de curând, că, dacă nu muncim pământul, suntem obligaţi să dăm 50 de euro la stat. Păi, ei nu-mi dau mie subvenţii, dar vor să le dau eu bani?", zice Bucu şi trage la mal o undiţă căreia peştele mic îi mâncase momeala.

"Noroc cu balta asta că e fără bani, că aşa mai putem şi noi să punem ceva pe masă."
Alexandru Niculescu pensionar

"Dacă aş prinde peştişorul de aur, dorinţa ar fi să ne dea ăştia bani să lucrăm pământul."
Ştefan Cioabă şomer

Un kil de peşte, un pachet de ţigări

Sătenii din Stoicăneşti Olt se aliniază pe malul bălţii cum se  luminează de ziuă  Foto: Paul Rogojinaru

În marginea unui pluton de 10-12 pescari, ce erau înşiruiţi undiţă lângă undiţă pe canalul îngust ce făcea legătura între balta mare şi băltoaca unde pescuia Bucu, Costică Smaranda (69 de ani), zis Pipilea, stă cu trei beţe în apă, pe care le tot scoate nervos că-l „ciuguleşte" numai peştele mic.

Fumează cu sârg ţigări proaste, înecăcioase, al căror fum gros aproape că le intră în ochi celorlalţi. „Ce vreţi, bă, zice către concurenţă, eu prefer să prind peştele afumat de-a gata!", se fuduleşte nea Pipilea. Muncise ca încărcător-descărcător pe o basculantă la CAP şi se alesese cu o pensie de 350 de lei, cu podul palmelor bătătorite şi tari ca piatra şi cu o durere de şale, care de mulţi ani nu-l slăbea nici zi, nici noapte. Fusese primul sosit pe baltă, însă prisese doar câţiva caraşi şi ceva albitură.

„Dacă peşte nu prea prinsei până acu', măcar adunai o şapcă de bureţi ca să facă muierea o ciulama deseară. Că murim de foame şi nimeni nu ne întreabă dacă avem ce pune pe masă. Da' până apune soarele, poate iau şi eu un kil, două, măcar să-l vând şi să-mi iau un pachet de ţigări. Eu aşa fac: vând un kil, îmi iau un pachet de ţigări. Ce mai rămâne îl dau prin mălai şi-l arunc în tigaie", zice vesel Pipilea, trăgând încă un cărăşel.

La cealaltă undiţă, pluta ţopăie scurt de câteva ori şi se aşază pe lat. Cu ţigara în colţul gurii, Pipilea înţeapă precipitat şi imediat un caras mai măricel se zbate în ac. În ritmul ăsta, până seara, e posibil să scoată chiar două pachete de ţigări.