Dosarele Revoluţiei: Agenţi sovietici acoperiţi de excursionişti / INTERVIU cu Ivan Lagutko

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cadre din Ministerul de Interne Sovietic au târât spre moarte câţiva turişti care vizitaseră Iugoslavia în decembrie 1989. În colaborare cu colegii de la „Blik” (Ucraina), am reuşit să vorbim cu personaje-cheie din cutremurătorul caz al cetăţenilor sovietici împuşcaţi la „Valea Rea“, judeţul Dolj.

image

„Adevărul" a prezentat, în primele două episoade din serialul „Misterele Revoluţiei", derularea evenimentelor de la Brădeşti (Dolj), în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989.

EDITORIAL Grigore Cartianu: Ce căuta Ivan în bostănăria lui Nea Mărin

"Adevărul" redeschide dosarele Revoluţiei: "Turiştii" sovietici de la Valea Rea

Autobuz cu olteni mitraliat de Armată

Grupul cetăţenilor sovietici implicaţi în ambuscada din Oltenia era structurat pe două coordonate. Pe de o parte, agenţi de miliţie pregătiţi pentru situaţii-limită, care nu precizează cu ce scop se aflau pe teritoriul României. Al doilea nucleu era format din excursionişti naivi, agăţaţi prin benzinării, pasionaţi de turism şi de mica bişniţă. Sovieticii aflaţi în misiune puteau profita astfel de „acoperirea" oferită de prezenţa unor compatrioţi oarecare.

Operaţiunea „Trandafirul”, comandată de Elena Ceauşescu

Citeşte poveştile cutremurătoare ale celor ucişi de armată la Timişoara, în decembrie 1989

Republica Moldova: Dosarele Securităţii au fost evacuate peste Nistru

7.617 file din documente au fost declasificate de MApN

Turiştii, „agăţaţi" în benzinărie

În dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989, sovieticii, care se deplasau cu cinci maşini înmatriculate în URSS, au fost opriţi de Armata Română între localităţile Brădeşti şi Tatomireşti, judeţul Dolj, în zona numită de localnici „Valea Rea".

Pentru că nu au respectat somaţia de a coborî din maşini, militarii de la o unitate din Craiova au deschis focul asupra maşinilor. Au rezultat doi morţi şi şapte răniţi. În jurul acestei poveşti s-au ţesut multe legende.

În cei 20 de ani scurşi de la eveniment, lumea s-a întrebat dacă sovieticii au fost simpli excursionişti sau agenţi din URSS, care au avut misiunea de a influenţa mersul Revoluţiei în decembrie '89. „Adevărul" face lumină în acest caz, după discuţii cu persoanele implicate direct şi cu martorii ambuscadei.

Am descoperit că în două dintre maşinile Lada care se deplasau în coloană se găseau ofiţeri sovietici care, oficial, lucrau în Ministerul de Interne Sovietic (MVD).

În maşinile doi şi trei din coloană se aflau Demciuc Sofia Filipovna şi Lagutko Ivan Arcadievici, care au recunoscut că activau în structurile MVD. Aceştia se încadrează în tiparele aşa-zişilor turişti sovietici care au pătruns în număr foarte mare în România începând cu noiembrie 1989 şi care făceau uz de legitimaţiile de miliţieni când erau opriţi la controalele rutiere. În ultima maşină din coloană se găseau în mod cert simpli excursionişti care se întorceau din Iugoslavia şi care au fost momiţi să se alăture celorlalte autoturisme, într-o benzinărie de la graniţa româno-iugoslavă. E vorba de familiile Ceabaniuk şi Sariko.

Konstantin şi Ala Ceabaniuk, inginer, respectiv profesoară de istorie modernă, au vorbit, în exclusivitate pentru „Adevărul", despre aventura care era să le curme viaţa.

Ala şi Konstantin Ceabaniuk au vrut cartuşe de ţigări, dar s-au ales cu cartuşe în şira spinării

image

Goana după acte

Puse faţă în faţă, mărturiile locotenent-colonelului de miliţie Ivan Lagutko şi ale soţilor Ceabaniuk prezintă un contrast evident. Primul nu oferă nicio explicaţie pentru călătoria sa în România şi recunoaşte că nu avea o destinaţie clar stabilită când a părăsit URSS! Totodată, era foarte bine informat cu privire la haosul revoluţionar care se instalase cu focuri de armă în România. În toiul ambuscadei de la „Valea Rea", Ivan s-a târât pe sub ploaia de gloanţe pentru a-şi recupera actele din maşină.

În antiteză, soţii Ceabaniuk, aflaţi la prima lor călătorie peste hotare, nu au ştiut nimic despre pericolele care-i aşteptau în România. Nici căpitanul de miliţie Lagutko nu le-a spus nimic, când s-au întâlnit în Iugoslavia. „Dacă am fi ştiut ce era la voi în ţară, o luam prin Bulgaria", ne-a declarat Konstantin Ceabaniuk. Acesta recunoaşte că în momentul în care a început să se tragă asupra lor nu i-a mai păsat de acte sau de alte lucruri din maşină, singurul gând fiind acela de a fugi cât mai repede din calea gloanţelor.

Recuperaţi imediat de Ambasada URSS

Edificator pentru stabilirea scopului real cu care Ivan Lagutko şi ceilalţi ofiţeri sovietici se aflau pe teritoriul României este felul în care aceştia au fost trataţi după ambuscada de la Brădeşti. Mare parte dintre ocupanţii celor cinci maşini înmatriculate în URSS au reuşit să fugă şi au ajuns într-o staţie CFR.

De aici, totul curge suspect de favorabil pentru nişte cetăţeni străini în care Armata a tras pe motiv că ar fi terorişti. Nimeni nu-i agresează, nimeni nu-i insultă, toată lumea îi ajută! Din staţia CFR sunt luaţi cu un microbuz şi duşi la Filiaşi. Aici, deşi spitalul era foarte aglomerat, sunt internaţi în două saloane speciale, separat de ceilalţi bolnavi şi hrăniţi foarte bine.

În curtea spitalului apar imediat două maşini blindate care nu se mişcă de acolo niciun minut, iar, a doua zi, sovieticii sunt recuperaţi de Ambasada URSS din Belgrad, după ce ar fi fost găsiţi de nişte presupuşi jurnalişti sovietici. Din Iugoslavia, toate persoanele au plecat cu avionul spre Moscova.

Ivan Lagutko, locotenent-colonel de Miliţie: „După ce m-am întors din România, mi-am luat concediu şi am dispărut"

„Adevărul": Cu ce scop vă aflaţi pe teritoriul României în decembrie 1989? 

Ivan Lagutko: În acea perioadă, mulţi oameni de la noi plecau în Iugoslavia pentru a cumpăra electrocasnice, dar şi să vedem ţara. Când am plecat, nu am avut o rută clar stabilită. Am hotărât să nu ajungem mai departe de Belgrad. Din Rivne am plecat în două maşini Lada.

Într-una era colega mea, Sofia Demciuc, maior de miliţie, împreună cu sora sa şi cumnatul. În a doua maşină eram eu, căpitan al miliţiei regionale, soţul Sofiei Demciuc, Valeri Spartak şi vărul său Vladimir Lozanov.

Vorbeaţi vreunul limba română?

Nu, nimeni.

Pe unde aţi intrat în România?

Am trecut frontiera la Cernăuţi. Grănicerii erau beţi. A trebuit să dau o sticlă de votcă pentru a primi paşapoartele, ca să plecăm mai departe. Prin România am întâlnit patrule de miliţie înarmate şi coloane cu militari. Ne gândeam că se antrenează. Ne-au pus să ne abatem de la drumul spre Belgrad cu vreo 150 de kilometri. Am văzut mulţi beţivi şi oameni înarmaţi.

De câte ori aţi mai tranzitat România?

Aceea a fost prima mea călătorie.

În dimineaţa de 24 decembrie, când aţi trecut graniţa dintre Iugoslavia şi România, ştiaţi de Revoluţie?

Da, am ştiut. Înainte să trecem frontiera, ne-am oprit la un popas şi am văzut la televizor că Nicolae Ceauşescu şi familia sa au fost împuşcaţi. (n.r. - Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi pe 25 decembrie. Ivan Lagutko încurcă datele). Am decis astfel să traversăm cât mai repede România. Nu am fost speriaţi, dar veştile erau alarmante. Dimineaţa am trecut frontiera iugoslavo-română. Ne-am oprit şi am ales cel mai scurt traseu până în Ucraina (n.r. - drumul cel mai scurt nu era în niciun caz pe ruta Craiova-Bucureşti!).

Câte maşini mai erau în coloană, la trecerea frontierei dintre România şi Iugoslavia? Cunoşteaţi persoanele din celelalte maşini?

Am trecut graniţa în coloană de cinci maşini. Două ale noastre, două din Ternopol şi una din Cernigov. Cu aceste persoane am făcut cunoştinţă înainte de frontieră şi am decis să ne ţinem alături. Am plecat dimineaţa devreme, ca să fim spre seară în Ucraina. Pe drum ni s-a alăturat o maşină, Moskvici, nou-nouţ, cu doi pasageri înăuntru. Nu i-am cunoscut.

Nu aţi observat că pe teritoriul României era un număr foarte mare de maşini înmatriculate în URSS?

Nu aş zice. Dădeam flash-uri şi ne opream, mai vorbeam. Îmi amintesc că am vorbit cu nişte turişti din Vitebsk. Ei mai fuseseră în România. Au povestit că au auzit noaptea focuri. Am înţeles că era periculos în România, dar nimeni nu şi-a închipuit ce ne aştepta. Grănicerii noştri nici nu ne-au avertizat la plecare, dar sigur ştiau deja.

Paşaportul lui Lagutko a fost eliberat pe 14 noiembrie 1989, cu câteva zile înainte de Congresul al XIV-lea al PCR

image

Salvarea a venit din Iugoslavia

Povestiţi în detaliu evenimentele din dimineaţa de 24 decembrie.

24 decembrie 1989 a fost a doua mea zi de naştere. Trecusem frontiera cam de o jumătate de oră, era încă întuneric. Maşina noastră era a treia. Cum am intrat pe pod, ne-a lovit o lumină orbitoare de reflectoare. Am oprit. Vedeam oameni în uniformă militară şi cu arme Kalaşnikov, la 60-100 de metri. Pe ambele părţi ale şoselei erau maşini blindate. Nu am înţeles ce vor de la noi: să coborâm din maşini sau să rămânem în ele.

După aceea au început să tragă asupra noastră. Prima rafală a trecut prin parbrizul Ladei noastre. Am fost rănit de cioburi, iar maşina a luat foc. Valeri, care era la volan, a deschis capota şi a început să stingă focul cu un stingător cu spumă. Militarii au văzut mişcare şi au început să tragă din nou. Noi am căzut pe asfalt şi ne-am târât sub maşină. Ne-am târât până la celelalte maşini din spate, dar erau goale. M-am întors la maşina mea, pentru a-mi lua actele din geacă.

Ce aţi făcut după aceea?

Ne-am târât până la un tufiş de la marginea şoselei. Am stat mai mult de o oră în tufiş. Au venit în acel loc şi cetăţenii din Cernigov, care erau în a cincea maşină din coloană. Apoi am decis să plecăm mai departe. La un kilometru distanţă de pod ne-am ascuns după un car cu fân. Când s-a luminat am auzit semnalul trenului şi am mers în direcţia opririi. Pe drum am întâlnit un domn în vârstă, cu maşina. Prin semne ne-a întrebat unde se trage, dacă există morţi şi ne-a dus cu o camionetă într-o haltă. Lucrătorii căilor ferate au găsit un microbuz şi ne-au dus la spital, într-un oraş mic (n.r. - la Filiaşi).

Cum aţi fost trataţi acolo?

Am primit tratament medical. La cină ne-au dat ardei gras, foarte iute, făcut în tigaie. Localnicii ne aduceau mâncare, îmbrăcăminte. Îmi aduc aminte de un cuplu de tineri. Băiatul vorbea destul de bine rusa. Doctorii s-au comportat foarte bine. Spitalul era supraîncărcat, dar pentru sovieticii răniţi au oferit două saloane speciale. Toată noaptea au răsunat focuri de armă. În curtea spitalului au fost în permanenţă două maşini blindate. Nouă ni s-a interzis să ieşim din clădire. A doua zi am fost găsiţi de nişte jurnalişti sovietici.

S-au ocupat de noi angajaţii Ambasadei URSS în Iugoslavia. Nu ştiu de ce, dar din partea Ambasadei noastre în România nu a fost nimeni. A treia zi după accident ne-au dus la Belgrad. Patru răniţi - cu maşini de ambulanţă, şi restul în maşini cu personalul Ambasadei Sovietice din Iugoslavia. Ţin minte că erau un angajat al Consulatului, ataşat militar, şi nişte oameni. Când am plecat din spital au condus cu viteză şi nu au fost opriţi nici la punctul de control de frontieră. Nimeni nu a verificat actele răniţilor.

„Aveam părul lung şi eram nebărbieriţi"

Cum v-aţi întors în URSS?

Cei grav răniţi au rămas la Belgrad. Pentru restul au pregătit actele. Ne-au cazat într-o căsuţă a Consulatului. Ne-au dat biletele pentru avionul spre Moscova, în contul Ambasadei. În Moscova am strâns bani, fiecare cât avea la el, şi am cumpărat bilete de avion pentru Kiev. Şi mai departe am mers cu transportul public. Seara, pe 30 decembrie, ne aşteptau rudele la gară. După ce m-am întors din România, mi-am luat concediu 3-4 zile şi am dispărut o săptămână.

Autoturismele au fost returnate?

Ştiu că s-a întors Valeri Spartak, ca să-şi ia maşina. În timp i-a schimbat motorul şi a astupat găurile. 14 găuri erau numai pe partea dreaptă, unde am stat eu.

Aţi primit vreo despăgubire?

Niciun bănuţ. Chiar dacă ne-am plâns de mai multe ori la autorităţi.

Ştiţi că aţi fost catalogaţi drept terorişti?

Nu semănam a terorişti, chiar dacă aveam părul mai lung şi eram nebărbieriţi. Mă gândesc că, într-un fel, conducerea trebuia să explice ceea ce s-a întâmplat. Aşa au inventat informaţia despre terorişti.

În România există şi versiunea că aţi fost agenţii KGB sub acoperire...

(Râde). În KGB nu am fost. Niciodată nu am fost agent. Cred că este una dintre versiunile pentru a justifica tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu am avut armă. Aveam doar un cuţitaş pentru a tăia salamul, slănina şi pâinea, pe drum. Ce vorbiţi? Ce terorişti suntem?

Cum caracterizaţi ce s-a întâmplat în acea dimineaţă?

Nu am explicaţii. Cred că a fost o coincidenţă. Poate că militarii români au aşteptat terorişti şi au crezut că suntem noi. Este puţin probabil că au vrut să ne omoare, pentru că. după ce au tras, puteau să ne omoare pe toţi.

Cum aţi încercat să vă căutaţi dreptatea?

Noi pregăteam acte să ne judecăm cu România. Prin Ambasada Sovietică se rezolva această problema. Ne-au rugat să mai aşteptăm până se liniştesc lucrurile. După ce s-a destrămat URSS, ne-am adresat la Ambasada Ucraineană de la Bucureşti. Dar de acolo ne-au zis că nu există niciun act. Reiese că nu putem dovedi că am fost păgubiţi. La spital nici nu ne-au dat foi de externare.

Aţi mai fost în România de atunci?

Nu, dar am avut dorinţa. Când a trecut supărarea, am vrut să merg şi să văd. Dar a trecut vremea. Şi acum nu prea mai am timp, iar actele se obţin greu. Poate dă Dumnezeu şi mai ajung cândva acolo.

CV - Ivan Lagutko

Vârsta: 56 de ani.
Domiciliu: Rivne, Ucraina.
Locul naşterii: satul Purnevichi, din regiunea Baranovichi (azi - pe teritoriul statului Belarus).
Pregătire: Absolvent al Şcolii Superioare de Anchetă MVD (Ministerul de Interne), din Volgograd, URSS.
Activitate: A lucrat ca anchetator şi a ajuns prim şef adjunct al departamentului de investigaţii al Poliţiei Regionale Rivne. S-a pensionat ca locotenent-colonel.
Stare civilă: căsătorit, doi copii.

Mâine în „Adevărul"

Mărturiile soţilor Ala şi Konstantin Ceabaniuk

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite