A murit Ion Diaconescu. Viaţa ultimului senior ţărănist

Ion Diaconescu, fostul preşedinte al PNŢCD FOTO: Eduard Enea

Ion Diaconescu a murit! Liderul ţărănist Ion Diaconescu a fost, alături de Corneliu Coposu, unul dintre actorii politici care au influenţat decisiv procesul de democratizare a României în vremurile tulburi care au urmat prăbuşirii regimului comunist, în temniţele căruia a stat nu mai puţin de 17 ani. 

Născut la 25 august 1917, în comuna Boteşti din judeţul Argeş, Ion Diaconescu s-a stins din viaţă la vârsta de 94 de ani.

De formaţie inginer, el a intrat în politică din vremea studenţiei, influenţat şi de tradiţia familiei sale, fiind nepotul lui Ion Mihalache. Astfel, devine membru al Partidului Ţărănesc încă din 1936, în organizaţia de tineret a partidului şi apoi în Biroul Central (1944-1947). După absolvirea Facultăţii de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1942), lucrează ca referent tehnic în cadrul Ministerului Economiei Naţionale până în 1947.

Participant la manifestaţiile anticomuniste, chiar înainte de abdicarea forţată a Regelui Mihai, este reţinut la 1 decembrie 1947, fiind prins în valul de arestări ale liderilor PNŢ. A stat în închisorile comuniste nu mai puţin de 17 ani, între 1947 şi 1964. Odată eliberat din detenţie, Ion Diaconescu a lucrat ca inginer la Ascensorul Bucureşti până în 1980.

Cum l-au săltat comuniştii pe Ion Diaconescu în 1947: "Au dat năvală în camera mea 5 indivizi cu pistoale care strigau: «Mâinile sus!»"

Contribuţia la schimbarea regimului Iliescu

Pe toată durata regimului comunist a continuat să ţină legătura cu Corneliu Coposu, cel alături de care avea să demareze relansarea partidului ţărănist chiar în decembrie 1989, în zilele Revoluţiei, când semnează un apel pentru intrarea în legalitate a formaţiunii, alături de alţi foşti membri.

A fost mâna dreaptă a lui Corneliu Coposu, ocupând funcţia de prim-vicepreşedinte al partidului în perioada 1990 - 1995. Cei doi au fost ţinta atacurilor în prima parte a regimului iliescian, în timpul mineriadei din 1990, sediile partidelor istorice (PNŢCD şi PNL) fiind devastate. A fost membru al CPUN, în perioada februarie-mai 1990, apoi deputat de Bucureşti între 1990 şi 2000.

Împreună cu seniorul Coposu, Diaconescu a pus umărul la crearea Convenţiei Democrate din România şi l-a susţinut pe Emil Constantinescu drept candidat al CDR la alegerile prezidenţiale din 1992 şi 1996. Construită ca o mişcare civică ce reunea intelectualii anticomunişti şi milita pentru retrocedarea proprietăţilor, CDR a reuşit să asigure prima alternanţă democratică la putere, câştigând alegerile din 1996. Corneliu Coposu nu a mai apucat să se bucure de victoria proiectului său politic, stingându-se din viaţă în toamna lui 1995. Cel care avea să asigure coeziunea CDR şi să ducă alianţa spre victorie a fost Ion Diaconescu.

El preia preşedinţia PNŢCD (12 noiembrie 1995-27 noiembrie 2000) şi şefia CDR (1996-2000) după alegerea lui Emil Constantinescu ca preşedinte al ţării. 

Pledoarie pentru retrocedare şi lustraţie

După venirea CDR la putere, este ales preşedinte al Camerei Deputaţilor (27 noiembrie 1996-15 decembrie 2000), o perioadă în care Convenţia încearcă să îşi pună în aplicare promisiunile electorale, deşi este măcinată de mari dispute între partidele aflate la guvernare.

Sub mandatul său de preşedinte al Camerei Deputaţilor, sunt adoptate însă, cu mari eforturi, Legea caselor naţionalizate, Legea retrocedării pădurilor, celebra Lege Ticu care avea ca scop deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Tot atunci sunt adoptate şi primele acte normative care vizau punerea în acord a legislaţiei române cu cerinţele NATO. A militat pentru revenirea la monarhie, reforma morală prin Biserică, lustraţie şi privatizare.

PNŢCD avea însă să plătească electoral pentru certurile din coaliţia de guvernare. În plus, PNŢCD a avut proasta inspiraţie de a mări pragul electoral. Această decizie, cuplată cu retragerea lui Emil Constantinescu din cursa pentru un nou mandat prezidenţial, a făcut ca partidul să rămână în afara Parlamentului la alegerile din 2000. Partidul nu a mai reuşit să revină în Legislativ. 

La 27 noiembrie 2000, Ion Diaconescu demisionează din funcţia de preşedinte al partidului, ulterior fiind ales preşedinte de onoare.

Deşi nu a reuşit să menţină partidul pe linia de plutire, Ion Diaconescu a rămas un reper moral în viaţa publică din România în aceşti ani. Şi-a publicat memoriile în volumele Temniţa -destinul generaţiei noastre (1998), După temniţă (2003) şi După Revoluţie (2003).