Cum l-au săltat comuniştii pe Ion Diaconescu în 1947: "Au dat năvală în camera mea 5 indivizi cu pistoale care strigau: «Mâinile sus!»"

Fostul preşedinte al PNŢCD, Ion Diaconescu, a fost arestat de regimul comunist în 1947, anul scoaterii în ilegalitate a PNŢ. Ultimul senior al PNŢCD a fost deţinut politic până în 1964.

Ion Diaconescu rememorează, cu lux de amănunte, episodul arestării sale în cartea "Temniţa - Destinul generaţiei noastre".

Iată cum au decurs evenimentele:

„Derularea evenimentelor ce fac obiectul acestor amintiri începe în seara zilei de 1 decembrie 1947. Deşi au trecut aproape patruzecei de ani de atunci, faptele petrecute în acea noapte îmi sunt şi acum proaspete în minte, ele reprezentând un început de drum ce-mi va marca existenţa pentru tot restul vieţii.

Evenimentele respective au fost precedate de o serie de coincidenţe sau mai degrabă desincronizări intervenite în programul meu din acea seară; iată de ce m-am întrebat adesea dacă fără ele nu aş fi avut o altă soartă.

În seara aceea, pe la orele opt, trebuia să mă întâlnesc cu un bun prieten, Petrică Lupea, să luăm masa împreună, urmând apoi să beneficiez de găzduirea lui peste noapt, aşa cum se întâmpla adesea pe atunci, din motive de siguranţă. Aceste precauţiuni mi le impusesem cu câteva luni în urmă, îndeosebi după arestarea conducătorilor PNŢ şi a unor prieteni din Biroul de Conducere pe ţară al tineretului acestui partid, Biroul din care făceam şi eu parte. Noi aflasem că arestările se operau în general noaptea şi speram, în naivitatea noastră de atunci, că simplul fapt de a nu fi găsit la domiciliu în momentul în care eşti căutat îţi va oferi o şansă de a rămâne mereu în libertate.

Dar, tot în conformitate cu programul pe care-l aveam stabilit, a trebuit să mă întâlnesc mai întâi cu Nicu Adamescu, un alt bun şi vechi prieten cu care eram în strânsă colaborare, atât în ceea ce priveşte activitatea din organizaţia de tineret a PNŢ, cât şi în acdrul unei mici întreprinderi pe care încercam să o înjghebăm pentru a ne asigura existenţa, atât el, cât şi eu fiind în acel moment scoşi din serviciile ce le deţineam, din cauza activităţii noastre politice. În terminologia oficială a vremii, ne chemam "epuraţi"!

Întrevederea cu Nicu Adamescu a durat mai mult decât prevăzusem, astfel că a trebuit să renunţ la întâlnirea de la orele opt cu Petrică Lupea; am hotărât să mă duc la el acasă, seara mai târziu.

Aceasta a fost o primă dereglare de la programul stabilit.

După despărţirea de Nicu Adamescu, având ceva timp disponibil, m-am decis să trec pentru câteva momente pe la lociunţa mea, o garsonieră dintr-un bloculeţ de pe str. Mihai Vodă 64 - să-mi mai iau câte ceva şi să văd corespondenţa sosită în lipsa mea.

Nici acest lucru nu era prevăzut în program! Abia intrat în casă, a sosit la mine, iarăşi din întâmplare, fratele meu mai mic, venit din provincie cu interese personale la Bucureşti şi cu intenţia vădită de a rămâne la mine peste noapte.

Am plecat cu el ca să luăm masa în oraş şi apoi l-am condus acasă cu gândul ca, după ce-l instalez la mine, eu să plec conform vechiului plan la Petrică.

La înapoiere, constatând însă că se făcuse destul de târziu şi gândindu-mă că, în lipsa mea, Siguranţa (cum se chema pe atunci Securitatea) l-ar putea pe fratele meuca ostatic, aşa cum aflasem că se mai procedase, am hotărât să rămân peste noapte acasă.

Nu mai dormisem în patul meu de mai bine de o lună şi această hotărâre de moment a fost cea mai importantă dereglare a programului, cu urmări direct dramatice!

Ne-am culcat târziu, iar pe la miezul nopţii m-a sculat din somn soneria de la poartă.

La mine se putea suna din stradă, poarta respectivă încuindu-se peste noapte, dar şi de la intrarea în bloc, ca şi de la uşa garsonierei; fiecare sonerie avea un sunet specific ce se putea identifica fără mare greutat.

De data aceasta se suna insistent din stardă.

Am devenit neliniştit, fiindcă la ora aceea, circa două noaptea, nu mă putea căuta nimeni cu bune intenţii. Îi spun fratelui meu, care între timp se trezise, că nu poate fi decât ori un beţiv care se amuză, ori poliţia, şi ca urmare nu răspund.

După o scurtă pauză, soneria începe să sune din nou dar, de data aceasta, de la uşa blocului, ceea ce însemna că respectivii săriseră poarta de la stradă.

Nu mai încăpea nici o îndoilaă, era poliţia! Încep să mă îmbrac în mare grabă, fără să aprind lumina şi fără să fac vreun zgomot, astfel încât ei să nu creadă că e cineva acasă.

Între timp, începuse să sune şi telefonul. N-am răspuns, gândindu-mă că mi se întinde o cursă. Ulterior am aflat că, de fapt, a fost un telefon cu bune intenţii. Fratele meu era calm, nu realiza iminenţa pericolului şi încerca să mă liniştească.

Dar asediatorii n-au fost impresionaţi de tăcerea mea. Văzând că nu le răspund, au sunat la alt apartament, iar respectivul s-a grăbit să le deschidă uşa blocului.

Mai rămăsese un singur obstacol, uşa de la intrarea în garsonieră, destul de solidă şi cu o încuietoare yalle destul de bună! Puteam conta pe o rezistenţă îndelungată dacă se vor hotărî să o spargă. Dar, din nenorocire, acest obstacol a fost trecut cel mai uşor! Din neglijenţă, la culcare, uşa nici nu a fost încuiată şi astfel au dat năvală în camera mea vreo cinci indivizi cu pistoale care strigau: mâinile sus!", ca într-un veritabil film american cu gangsteri.

După şocul din primele momente, mi-am recăpătat calmul, am protestat pentru încălcarea domiciliului şi am cerut să mi se prezinte mandatul de arestare sau de percheziţie emis de organele judiciare. La auzul cererii mele, cel care părea şeful echipei a râs cu cinism şi a strigat la un subaltern care purta o servietă:

-Scoate, mă, un mandat de arestare să i-l completăm. Dacă omul are pretenţii, trebuie să-l satisfacem.

Subalternul respectiv a desfăcut servieta şi a scos dintr-un teanc un mandat de arestare în alb, gata semnat şi ştampilat, din el lipsind doar numele şi datele victimei.

Văzând situaţia, am renunţat să mai solicit mandat de arestare şi am încercat să schimb tactica. Mi-am adus aminte că, înainte cu câteva luni, pe când,mă aflam la părinţii mei la ţară, a venit o echipă de poliţişti care au făcut o percheziţie foarte minuţioasă timp de trei, patru ore. La această percheziţie nu s-a găsit nimic important, dar respectivii au reţinut câteva cărţi de literatură care aveau chipurile o semnificaţie politică, câteva fotografii de familie şi alte lucruri mărunte; în baza lor poliţiştii au cerut tatălui meu să-şi facă bagajul că-i arestat, spunând că aşa au dispoziţiuni.

În timp ce tatăl meu se îmbrăca lent, eu cu mama am pregătit o gustare pentru onorata echipă de poliţişti, gustare pe care am însoţit-o cu băutură din abundenţă şi care a fost foarte bine primită de aceşti oaspeţi nepoftiţi, dar foarte flămânzi şi însetaţi. După un timp, limbile s-au dezlegat, oamenii au devenit foarte înţelegători, ne-au arătat că toată povestea pornise de la un denunţ local şi, până la urmă, la rugăminţile noastre şi ale delegatului primăriei locale, au renunţat să-l aresteze pe tatăl meu.

În final, au încheiat un fel de proces-verbal prin care arătau că la percheziţie nu s-a găsit nimic subversiv, că denunţul era neîntemeiat; documentul eră întărit şi de delegatul primăriei, iar noi am avut desigur grijă să le asigurăm şi merinde pentru drum.

Având în minte această experienţă relativ recentă, am propus imediat vizitatorilor mei nocturni o gustare însoţită de o ţuică bătrână - fratele meu tocmai îmi adusese atunci o damigeană, dar am fost refuzat categoric. Probabil că echipa respectivă era selectată mai cu grijă; cum am aflat ulterior, membrii componenţi ai echipei nici nu se cunoşteau între ei - echipele se constituiau ad-hoc, în ultimul moment, pentru fiecare acţiune - şi deci era normal ca aceştia să se suspecteze între ei.

În timp ce mi se făcea percheziţia locuinţei, am rămas surprins văzând că şeful echipei s-a dus la telefonul meu şi a făcut numărul unui fost coleg, Mircea Creţu, cu care locuisem împreună, dar de care mă despărţisem de aproape trei ani, el rămânând în continuare în fostul apartament comun.

„Şeful" n-a vorbit cu Mircea Creţu, ci cu altcineva căruia i-a spus:

- E în regulă, poţi pleca!

Eram foarte intrigat, nu înţelegeam nimic, dar mai târziu, în timpul anchetei, am dezlegat misterul acestui telefon. La ora aceea, Siguranţa nu ştia adresa mea din strada Mihai Vodă, ci mă considera, în continuare, domiciliat la vechea adresă. Cred că informatorii principali, însărcinaţi cu supravegherea mea, proveneau din cadrul Ministerului Economiei Naţionale, unde lucrasem până la epurarea mea din mai 1947. Eu, la serviciu, din prudenţă, nu anunţasem noua mea adresă. Aşa se face că în noaptea de 1-2 decembrie, echipajul poliţiei m-a căutat mai întâi la vechea locuinţă. Apoi, aflând noua mea adresă, au lăsat un planton la Mircea Creţul, ca nu cumva acesta să mă prevină între timp prin telefon.

Percheziţia n-a durat prea mult şi nu s-a găsit nimic interesant, aşa că după circa o oră am purces la drum, cu un bagaj sumar, escortat de cei cinci poliţişti. Am lăsat cheile locuinţei fratelui meu, rugându-1 să le dea, când va putea, unui văr al nostru student la Bucureşti.

La ieşirea din bloc, am constatat cu surprindere că cele două uşi ale imobilului erau păzite de alţi poliţişti - o adevărată desfăşurare de forţe. Deci soluţia ce-mi străfulgerase o clipă prin minte, şi anume să trec în apartamentul vecinului şi să mă strecor pe scara de serviciu, ar fi fost sortită eşecului. La despărţirea de fratele meu, i-am întrebat pe poliţişti unde mă duc, gândindu-mă că astfel familia va avea o indicaţie despre urma mea. Mi s-a răspuns fără ezitare:

- La Prefectura Poliţiei!

Am pornit de acasă cu brecul poliţiei, escortat de un alt echipaj asemănător şi, în loc să ne îndreptăm spre Prefectura Poliţiei, ne-am îndreptat spre Ministerul de Interne, actualul sediu al C.C. al P.C.R.

Constatând această abatere de la destinaţia anunţată la plecare, am protestat, iar „şeful", plin de satisfacţie, mi-a spus râzând:

- Dar ce, vrei să afle familia unde te ducem?

Am intrat în Ministerul de Interne prin partea dreaptă - în prezent strada Ministerului - condus de mai mulţi poliţişti, printr-un lung coridor de la parter. La uşa unui birou, am avut surpriza să îl revăd pe Nicu Adamescu păzit de doi poliţişti aşteptând să fie introdus în acel birou. Mă deşpărţisem de el doar de câteva ore! I-am zâmbit încurajator, dar Nicu a făcut o grimasă cu aerul că nici nu ne cunoaştem, precauţie care s-a dovedit inutilă!

Am fost introdus pentru moment într-o încăpere mare cu bănci, un fel de sală de aşteptare, unde se găseau foarte multe persoane. Un du-te-vino continuu pe uşă, mare agitaţie! Toată lumea era îmbrăcată în civil, dar, după comportament şi bagaj, era clar că se aflau acolo două categorii distincte şi anume poliţişti, marea majoritate - şi deţinuţi.

Nu recunoşteam, pentru moment, absolut pe nimeni! După câteva momente însă, pe uşă a intrat un grup cu un bagaj enorm! Era prietenul meu, inginerul loan Puiu, coleg în Biroul de Conducere al tineretului P.N.Ţ., cu escorta lui de poliţişti.

Puiu îmi zâmbeşte şi se aşează pe bancă lângă mine. Văzându-i bagajul, i-am apreciat spiritul de prevedere, gândindu-mă la bagajul sumar pe care-1 luasem eu. El mi-a spus că şi-a luat întregul bagaj fiindcă n-a avut unde să-1 lase; într-adevăr, el locuia într-un birou la fabrica unde lucra.

Era foarte liniştit şi chiar bine dispus, ca după o treabă încheiată cu succes!

I-am spus că la percheziţia de la mine nu s-a găsit nimic incriminant. Puiu mi-a răspuns că la el s-a găsit o copie după un memoriu pe care îl întocmisem noi şi-1 înaintasem marilor puteri semnatare ale acordului de la Yalta. Prin memoriu protestam, în numele organizaţiei de tineret, faţă de arestarea conducătorilor P.N.Ţ. şi dizolvarea acestui partid".

Diaconescu a fost arestat în perioada 5 decembrie 1947- 30 noiembrie 1962 şi închis în cele mai dure închisori comuniste: Jilava, Aiud, Râmnic şi la mina de plumb de la Baia Sprie. După eliberare, timp de doi ani a avut domiciliu obligatoriu în comuna brăileană Valea Călmăţui.