Adevarul.ro

Presa străină a ţinut „Piaţa Universităţii“ şi Mineriada din 13-15 iunie pe primele pagini ale ziarelor. Analizele gazetarilor occidentali ne-au exilat în spatele unei noi Cortine de Fier. Jurnaliştii din Occident au scris despre secera şi ciocanul care ameninţau Opoziţia democrată dintr-o „ţară barbară“. Ecoul Mineriadei a murdărit de cărbune imaginea României.

La 22 decembrie 1989, cu ajutorul unei revoluţii sângeroase şi enigmatice, ultima ţară care ridicase Cortina de Fier şi care scăpase de „teroarea istorică" era aplaudată şi primită cu braţele deschise de Occident. Entuziasmul revoluţionarilor, care răguşiseră uitaţi pe străzi, deschiderea graniţelor, puterea cuvântului şi toate celelalte libertăţi aproape uitate pe care democraţia ni le făcea cadou erau o garanţie pentru Occident că România era din ce în ce mai aproape de valorile lui.

Vestul, restul şi România

Revoluţia română, alături de speranţa a milioane de oameni ce se visau europeni, s‑au stins însă repede, iar promisiunile lui „Decembrie 1989" au fost confiscate cu cinism de aceiaşi oameni care le-au făcut, în direct, la „Televiziunea Română Liberă". Occidentul începea, treptat, să realizeze că, pentru România, „democraţia» era încă străină, iar anunţul inflamat al Proclamaţiei de la Timişoara din 11 martie sau, câteva zile mai târziu, regia de la Târgu-Mureş nu făceau decât să întărească aceste idei. Europa a înţeles unde este locul României în sintagma „Vestul şi restul" şi a suspendat, temporar, atât relaţiile diplomatice, cât şi ajutoarele financiare.

Citiţi şi:

Mineriada, „Piaţa“ şi cei care au scris istoria

Planul secret al zilei de 13 iunie ’90

Cum ar fi arătat România lui Ion Raţiu

Tehnicile comuniste care persistau în noul stat aparent democrat şi febra celor care voiau să le înlăture definitiv au atras atenţia multor ziare din Europa şi zeci de junalişti ne-au trecut graniţele pentru a lua, pe viu, pulsul politicii româneşti. Analizele lor, comentariile obiective şi relatările din stradă, de lângă românii simpli care nu mai aveau nimic de ascuns, ne-au izolat şi mai mult de Occident.

Fenomenul „Piaţa Universităţii" nu a fascinat doar zecile de mii de „golani" care mai bine ar fi fost morţi, decât comunişti. Deşi ecoul protestelor din „Piaţă" nu se auzea clar nici măcar în cartierele bucureştene mărginaşe, ziarişti de la publicaţii precum „Le Monde" (Franţa), „The Times" (Anglia) sau „Washington Post" (Statele Unite ale Americii) au ţinut Vestul conectat la aceste evenimente.

România şi fuga după Revoluţie

Deşi nu înţelegeau foarte bine cum este posibil ca, în anul 1990, după o Revoluţie care nu şi-a croit mănuşi de catifea, să mai existe proteste de o asemenea amploare, ziariştii transmiteau uluiţi din Piaţa Universităţii. José-Alain Fralon scria, derutat, pe prima pagină a cotidianului „Le Monde", sub titlul „Noi manifestaţii la Bucureşti. Preşedintele Iliescu refuză dialogul cu Opoziţia": „Patru luni după fuga lui Ceauşescu şi trei săptămâni înainte de alegerile generale, fixate pe 20 mai, România părea să alerge după Revoluţie. Călătoria la Bucureşti, din 27 aprilie, a ilustrat, încă o dată, ambiguitatea care domneşte în ţară".

Ion Raţiu, aşteptat cu ranga

Colegul său de la publicaţia britanică „The Times", Christopher Walker, fotografia cu cinism un tablou al liderilor politici de la Bucureşti, ale căror semnale nu arătau clar dacă România era un regim democratic sau neocomunist. De la Vaslui, acolo unde prin pieţe persista enigmaticul „a fost sau n-a fost Revoluţie", jurnalistul reconstituia „trecutul dosit" al viitorului premier român: „Petre Roman s-a transformat dintr-un obscur profesor de inginerie hidraulică într-un politician «de-a gata» pentru era televiziunii". La 8 mai 1990, englezii care citeau despre România în presă începeau să-şi formeze o opinie care, în cazul multora, nu a dispărut.

„Aşa cum multele incidente violente au arătat, concepţia românilor despre democraţie - în special, în zonele rurale - nu este în niciun caz aceea a unui seminar politic din Marea Britanie", scria Christopher Walker, iar englezii credeau, pentru că era adevărat. Acesta povestea şocat cum, întrebând un sătean ce ar face dacă Ion Raţiu ar câştiga alegerile, răspunsul a fost: „Îmi voi căuta ranga să-i fac o primire călduroasă când va veni aici".

La 12 mai, acelaşi ziar din Anglia publica statistici sumbre: doi ţărănişti omorâţi de partizanii fesenişti, 113 grav răniţi, 388 bătuţi în birourile partidului şi 189 atacaţi în propria locuinţă. Ziarele din România, prea ocupate să împroşte cu cerneală manifestanţii din Piaţa Universităţii, n‑au vorbit despre niciunul dintre aceştia. Ziariştii străini nu au evitat să vorbească nici despre presiunea asupra Opoziţiei, şi nici despre „neruşinarea" cu care partizanii FSN le puneau beţe în roate.

Cu doar câteva zile înaintea alegerilor de la 20 mai, „The Times" avertiza: „Jurnaliştii străini au fost martorii multor acte de intimidare de primă mână şi au fost informaţi cu neobrăzare că susţinătorii Frontului sunt pregătiţi să folosească violenţa pentru a preveni Opoziţia să-şi deruleze campania electorală". Alt articol sublinia perfect direcţia pe care politica externă a României o avea în vedere: „În cadrul unei conferinţe de presă haotică şi irascibilă ca şi campania electorală, domnul Iliescu a refuzat ajutorul Marii Britanii, spunând că «Nimeni nu are dreptul să se implice în afacerile noastre. E treaba noastră, nu a guvernului Maiestăţii Sale (n.r.‑ Regina Marii Britanii) să supervizăm alegerile din
România»".

„Mineriada", tablou complet

Evenimentele din 13-15 iunie au adus în România mai mulţi ziarişti, care refuzau să creadă că, la sfârşitul secolului XX, într-o ţară din Europa mai pot exista violenţe de o asemenea anvergură. Reporteri din Madrid, Londra, Paris, Berlin, Los Angeles, Tokyo, Bruxelles, Belgrad, Viena sau New York au văzut că, la Bucureşti, democraţia este apărată cu secera, ciocanul şi bâtele minerilor furioşi.

Despre imaginile de groază din Piaţa Universităţii, despre studenţii bătuţi, devastările de la Facultatea de Arhitectură, a sediilor partidelor de Opoziţie, precum şi despre momentele în care chiar ei au căzut victime ale celor care le urau „moarte intelectualilor", jurnaliştii au scris cu litere de-o şchioapă. Occidentul a desenat conturul dramei României şi a fost, încă o dată, uluit.

Nonşalanţa lui Iliescu

Chiar şi scenariile regizate după model bolşevic, anterioare venirii minerilor, au ocupat spaţii ample în presa străină. Publicaţia „Le Monde" a analizat „la rece" atitudinea primului om al FSN şi, la 26 iunie 1990, vorbea despre „trei elemente sinistre în discursul de la 13 iunie al lui Iliescu". Atenţia le-a fost atrasă de nonşalanţa cu care „Iliescu începe prin a denunţa «rebeliunea legionară», aluzie la Garda de Fier fascistă a anilor '40".

Într-un alt articol, José-Alain Fralon caracteriza, fără să ştie, comportamentul românilor pentru următorii 20 de ani. Cuvintele lui nu mai lasă loc de interpretări: „În timp ce Opoziţia îşi pansa rănile în urma revoltei minerilor, liderii-studenţi cereau azil politic în străinătate şi mulţi bucureşteni continuau încă să se închidă în case, de teama «minerilor»".