REPORTAJ: Pierdut în cenuşa Europei

Făceam parte dintr-un grup de români aflaţi într-o scurtă vizită la Bruxelles. Era unul dintre acele circuite obişnuite de maximum 3 zile “europene”. Toate bune şi frumoase până când întreg calendarul excursiei a fost dat peste cap de anunţul erupţiei islandeze. Primul efect a fost anularea zborului de întoarcere programat pentru vineri noapte.

Iniţial trebuia să aterizăm pe Henri Coandă la ora 23:55. Ne-am bucurat când fiind înştiinţaţi că şederea la Bruxelles ni se prelungeşte, urmând ca a doua zi să zburăm spre România.

Mai citeşte şi:

VIDEO Imagini cu vulcanul din Islanda după erupţie: "Am simţit respiraţia fiarei. Nu am fi avut nicio şansă să trăim"

Treptat însă, am înţeles că avionul iese din discuţie, din moment ce majoritatea spaţiilor aeriene europene, inclusiv cel românesc, aveau să fie închise cel puţin pe parcursul weekendului. Pe fondul incertitudinii legate de durata suspendării zborurilor aeriene, dar şi de imposibilitatea de a ne prelungi la nesfârşit şederea în camerele de hotel, organizatorii au decis altfel. Că cei care aveau ca punct terminus Timişoara aveau să ia trenul, iar cei care se îndreptau spre Bucureşti, autocarul.

M-am gândit la început că o călătorie cu trenul ar fi fost mult mai avantajoasă. Mai comodă. Dar nu era aşa. Trenul nu era direct, trebuiau făcute vreo 3-4 transbordări (cu schimburi la Paris, Berlin şi Budapesta) , uneori diferenţa dintre ele fiind mai mică de 30 de minute.

Era de ajuns ca un tren să întârzie pentru ca toate legăturile să se ducă pe apa sâmbetei. În plus. Informaţiile despre o posibilă grevă feroviara franceză aveau toate şansele să perturbe din nou planul nostru. În aceste condiţii mi-am zis că autocarul era cea mai bună soluţie; că noi suntem cei norocoşi.

Dar aveam să mă înşel amarnic: de la o estimare iniţială că ajungem în Bucureşti în maximum 20 de ore, o serie de elemente conjuncturale (parcă toţi europenii luaseră cu asalt autostrăzile comunitare, dar şi calitatea drumurilor strămoşeşti pentru că, s- o recunoaştem: greul aici a început) au împins această evaluare mult prea optimistă la 40 de ore.

Cu siguranţă, cele mai fericite momente aveau să fie toaletele benzinăriilor de pe traseu. La final, ajuns în sfârşit acasă, anchilozat, epuizat, cu gesturi robotizate de oboseală şi mi-am promis un singur lucru: Nu voi mai face asta niciodată! Şi totuşi, niciodata să nu spui "niciodată". Aşadar, să ne revedem cu bine la următoarea erupţie!