Nostalgia bucatelor de-acasă
0
Plecaţi în Germania ca în Ţara Făgăduinţei, saşii din Transilvania râvnesc la slănina atârnată în clopotniţele din vetrele copilăriei. Din diaspora, doar românii din Spania şi Italia se bucură de bucatele tradiţionale, produse de fabricile de mezeluri care lucrează după reţete primite din ţara noastră.
Îndrăgostită de locul în care s-a născut şi a trăit, n-a putut să-şi părăsească gospodăria, să-şi nege strămoşii îngropaţi aici ori să-şi risipească prin străinătăţuri amintirile.
Deşi are 73 de ani, este ca o zvârlugă, plină de energie. Dumneaei este cea care are grijă de biserică, poartă tot timpul în buzunar cheile de la porţile grele şi trage clopotul la orele stabilite cu precizie de orologiu elveţian. Nu-i pasă că asta ar fi mai degrabă muncă de bărbat, fiindcă, de când au plecat toţi saşii în putere, şi-a asumat cu hotărâre slujba asta. Însă ca nimeni altul ştie toate cotloanele şi secretele bisericii fortificate de la Viscri.
„Toţi saşii plecaţi s-ar întoarce"
Şi-a lăsat cu greu fata să plece în Germania şi să se mărite cu un neamţ. Sarei Dootz nu i-a fost uşor să consimtă plecarea fiicei fiindcă dintotdeauna saşii se căsătoreau între ei în graniţele satului, rar acceptând pe cineva din localităţile învecinate.
După ceva vreme însă, fata n-a mai putut suporta răceala tipic germană şi, de câţiva ani, s-a întors acasă. „Toţi saşii plecaţi s-ar întoarce. Dar n-o fac pentru că sunt mândri şi că le este ruşine. Au plecat crezând că Germania şi nemţii de acolo or să-i aştepte cu braţele deschise. N-a fost aşa. Le e greu să suporte rigoarea şi indiferenţa celor de acolo, dar nici să se întoarcă nu pot. Au senzaţia că se vor face de râs. N-au luat în seamă că, trăind în România, au împrumutat ceva din duioşia şi dorul ţării ăsteia", spune doamna Dootz.
Ritualul tăierii slăninei
De când sunt saşii din Viscri ştiu că slănina oamenilor a fost ţinută întotdeauna în turnul-clopotniţă al bisericii de aici.
Mândria gospodarilor era să aibă cât mai multe şi mai groase fâşii de slană. Le scriau cu creion chimic sau cretă pe toată lungimea şoriciului şi le legau în cuie pe porţiuni delimitate pe fiecare familie în parte. Se văd şi azi scrijeliţi sau însemnaţi cu creionul pe grinzi anii „de fabricaţie" ai slanei: 1885, 1906, 1924 etc.
Până la începutul anilor '90, înainte de a pleca în Germania, fiecare familie din sat păstra slănina sau şoldul (şunca) în acest turn care menţinea o temperatură constantă tot timpul anului.
Tăiatul unei bucăţi de slănină din cantitatea ce aparţinea familiei nu se făcea în funcţie de cheful fiecăruia, ci după un program şi după nişte convenţii bine stabilite. Astfel, în fiecare duminică dimineaţa, la ora 7.00, uşa turnului era deschisă de către doi oameni care răspundeau de turn, pentru ca fiecare să poată lua bucata de slănină ce-i era necesară pentru săptămâna care urma.
La ieşirea din incinta cetăţii, cei care tăiaseră erau obligaţi să arate bucata de slană celor doi responsabili, pentru a dovedi că au tăiat din slănina lor, şi nu din a altora. Bucata în sine trebuia să ajungă până duminica următoare, deoarece, în cursul săptămânii, nu se putea intra în această încăpere.
Ultima slană
Astăzi, în camera slăninelor mai atârna spânzurată de un cui o singură bucată de afumătură veche de trei-patru ani. Încă mai putea fi comestibilă, dar nimeni n-o revendica, rolul ei fiind doar de exponat.
De 20 de ani, pe cuiele ruginite se uscase de mult grăsimea îmbibată în sforile ce ţineau şuncile grele.
Plecarea saşilor a lăsat pustiu şi satul şi turnul cu slănine. Nemai mergând la câmp ori nemaiputând urca dealul bisericii, bătrânii rămaşi şi-au pus bucăţile de şuncă în frigidere. Doamna Dootz îşi aminteşte: „Când veneam cu mama aici, erau atâtea slănine că te rătăceai. Aveam pe fiecare şuncă scris cu creta numărul casei. Tăiam şi plecam fericite acasă. Slănina era hrana omului plecat la muncă în hotar, peste vară. Săracul ţăran îşi lua la câmp o bucată, mai punea o ceapă şi-o roşie şi asta-i era mâncarea. Noi, copiii, mergeam la şcoală tot cu pită unsă cu unsoare. Ni se părea cea mai rară delicatesă! Până în '90 erau podurile pline cu slănină. După ce au plecat saşii, în turn au rămas jumătăţi şi sferturi pe care le-am dat la pisici. Jale mare a fost când s-au dus în Germania saşii unul după altul. Din 400 am rămas numai 25 de suflete, toţi bătrâni şi fără vlagă, neputincioşi şi bolnavi."
Doamna Dootz îşi priveşte precipitată ceasul de la mână, apucă funia şi trage cu putere de ea.
Dăngănitul grav al clopotului umple sonor liniştea satului. Bătea ora 12.00. „Vedeţi, cred că saşilor mei plecaţi le e dor până şi de sunetul ăsta al clopotului. Dar şi de bucăţile de şuncă aflate cândva în turn", mai spune, trist, doamna Dootz.
Slănină în biserică veche de 800 de ani
Biserica şi fortificaţiile din Viscri au fost ridicate în trei faze de construcţii. În jurul anului 1185, coloniştii saşi stabiliţi aici au găsit o biserică mică, ridicată la începutul secolului al XII-lea. Azi, Sara Dootz, fiica ei şi câţiva săteni au aranjat în incinta fortificaţiei un mic muzeu cu obiecte vechi de 200 de ani. Iar lângă muzeu este vestita cameră a slăninelor.
Se încarcă comentariile...
