Secretele Mineriadei /Nae Caranfil: dragostea în vremea Golaniadei

Regizorul filmului „Filantropica“ s-a jucat şi de-a Romeo, şi de-a Ion Iliescu în balconul din Piaţa Universităţii. Nae Caranfil a ţinut patru discursuri de la balconul Facultăţii de Geologie: trei pentru manifestanţii anti-fesenişti şi unul pentru o „necunoscută“ din mulţime. 

Nae Caranfil (49 de ani) a privit Revoluţia română din 1989 la un televizor color, cu telecomanda într-o mână şi cu telefonul în cealaltă mână. Se afla în Belgia şi învăţa să facă filme. În 1987 primise o invitaţie la un seminar de scenaristică ţinut la Bruxelles. Toată scenaristica asta ar fi trebuit să dureze 10 zile, dar Nae Caranfil nu s-a mai întors decât în ultima zi a anului 1989.

Mai citeşte şi:

Secretele Mineriadei/ Zoe Petre:„Piaţa a fost recuperarea respectului de sine“

„La Revoluţie aveam impresia că sunt şeful Marelui Stat Major cu telecomenzile şi telefoanele pe care le mânuiam. Nu-mi venea să cred că se întâmpla în România. Era un cadou mai mare decât voiam vreodată să obţin. Cum a fost cu generaţia mea? Nu puteai să te gândeşti vreodată că o vei avea pe Marilyn Monroe. Şi dintr-odată ţi se oferă Marilyn Monroe. Bun, ce facem cu ea?".

Puterea - în Dormitor, opoziţia - În sufragerie

Nae Caranfil s-a întors în România la 31 decembrie 1989, la capătul unui drum lung, căci cursa de două ore Bruxelles-Bucureşti nu era operativă, pe motiv de Revoluţie. „Am luat un avion care mergea la Sofia, de la Sofia am luat un tren spre Ruse, de la Ruse - un taxi până la pod, podul l-am trecut pe jos, iar din Giurgiu am luat un camion care m-a dus la Bucureşti". Revelionul a trecut cum a trecut. După Anul Nou a început „sezonul de mitinguri". „Era o perioadă absolut dementă şi romantică". Nae locuia cu părinţii şi avea 29 de ani.

„În casă eram două tabere politice: eu cu sora mea în tabăra partidelor istorice şi părinţii mei în cea a Frontului. Am pus în sufragerie o pancartă cu «Zonă liberă de neocomunism» şi îi aplaudam pe părinţi când treceau pe acolo. În general, aplaudatul comuniştilor sau feseniştilor era modul nostru de a le arăta dispreţul fără violenţă".

Douăzeci de ani mai târziu, la vest de Piaţa Universităţii. E devreme, Bucureştiul leneveşte, cerşetorii încă dorm. Restaurant, interior, zi. Nae Caranfil e precaut: „Înregistraţi? Eu la pix nu dau!". E linişte în localul acesta şi toţi consumatorii au bani să achite nota de plată. Nimic din „Filantropica" - aici. Afară, la câţiva paşi, se văd urmele unui oraş zguduit de concertul AC/DC. Nae Caranfil n-a fost. Nu-i place. L-a mai chinuit şi o durere de măsea. Acum e mai bine. Regizorul e nerăbdător: „Începem?". Începem. Înregistrăm.

„Nu mi-a plăcut creştinismul exaltat al Pieţei"

Tudor (stânga) şi Nae Caranfil nu jucau în acelaşi film politic

Aveaţi convingerea că mergând în Piaţa Universităţii puteţi schimba ceva?

Da. Mult timp am crezut asta. Până cu câteva zile înainte de alegeri. Sentimentul era că Televiziunea manipulează total şi că, de fapt, curentul de opinie este contra lui Iliescu.

Când v-aţi dat seama că nu e chiar aşa?

Târziu, când ne-am dat seama că „Proclamaţia de la Timişoara" nu avea atât de multe semnături pentru a conta. Primele zile în Piaţa Universităţii au fost absolut magice. Că se stătea toată noaptea, se făceau torţe din ziare „Adevărul", iar Vali Sterian cânta „Vino, Doamne". Imaginea unei pieţe plină de torţe era suprarealistă.

A fost ceva ce nu v-a plăcut în Piaţă?

Cu timpul am realizat că dacă îmi displăcea ceva în Piaţa Universităţii era faptul că oamenii se luau foarte, foarte în serios. Se ajungea în zone mistice, cu îngenuncheri colective, cu chestii care, pentru gustul meu, erau deplasate. Nu mi-a plăcut creştinismul exaltat al Pieţei. M-a făcut să mă gândesc că trebuia să existe şi un soi de „comic relief", adică un fel de relaxare a lucrurilor. Şi am încercat să îmi imaginez ce aş putea face în zona satirei politice.

Eu am avut patru discursuri cu totul. Au fost extrem de prizate. Primul a declanşat strigăte de fericire. Urla Piaţa, se descătuşa! Se auzea, de ce să nu spunem, chiar şi numele meu: „Nae! Nae!". La al doilea discurs am propus jocul ca eu să fiu Iliescu, iar mulţimea să fie mitingul FSN. În ideea de a demonta mecanismul puterii şi pe cel al manipulării maselor. Ei au intrat în joaca asta instantaneu. A fost unul dintre momentele istorice ale Pieţei.

Cum era în „anticamera" balconului?

Atmosfera era foarte tensionată în acea sală unde se înscriau vorbitorii. Acolo era o lume foarte pestriţă. Erau cei care făceau uz de statutul lor de revoluţionari, gen Dumitru Dincă. Dacă apărea Dincă la microfon, trebuia să aştepţi să termine pentru a te putea bucura din nou de „Piaţă". Avea nişte răcnete guturale din care cu greu se putea înţelege ceva.

V-a ajutat să ajungeţi în balcon şi faptul că tatăl dumneavoastră, Tudor Caranfil, era un cunoscut om de televiziune?

Nu. Eu am fost prezentat ca regizor. Discursurile mele au prins la oameni. Foarte rapid am început să fiu imitat de alţii care au urcat în balcon. De altfel, după al treilea discurs m-am gândit să renunţ, pentru că îmi era clar că se pierde partida politică. Numai că a intervenit ceva. Mie mi se aprinseseră călcâiele după o fată, o studentă cu care mă întâlneam frecvent în Piaţă, mă rog. După câteva seri cu reţeta Piaţă+Pepsi+La revedere (pentru că ea locuia în cămin, iar eu cu părinţii), în momentul în care speranţele mele prinseseră aripi, mi-a explicat că s-a revăzut cu un „ex" şi că au decis să mai dea o şansă relaţiei lor.

Lucru care m-a enervat „oareşcât" şi m-a făcut să mă gândesc la o modalitate în care aş putea să o surprind, să o destabilizez emoţional şi să o arunc în incertitudine şi în confuzie sufletească. Mi-a venit ideea să fac un discurs care în aparenţă să fie adresat zecilor de mii de oameni şi care de fapt să fie destinat unei singure persoane. Discursul l-am ţinut în data de 18 mai, deci cu două zile înainte de alegeri, şi a sunat cam aşa: „Noi stăm aici pe o bătălie deja pierdută, pentru că dumneavoastră, manifestanţii, staţi aici şi faceţi curte unei femei, România, care are deja capul întors peste umăr spre fostul ei amant, comunismul".

Cu România ştim ce s-a întâmplat. Cu fata?

A rămas aşa cum a căzut. În 20 mai 1990 am pierdut probabil ambele redute: şi România, şi studenta.

Aţi mai revăzut-o de atunci pe studentă?

Da, este foarte bine. S-a măritat cu fostul ei amant, comunismul.

Un prânz pe terasă, la Minion, printre mineri

Minerii au mâncat o pâine albă la Bucureşti

Ce relaţii aţi avut cu Marian Munteanu?

Nu am avut relaţii strânse, serioase. Pe vremea aceea îl iubeam cu toţii pentru că părea un fel de erou providenţial. Dar spiritul meu critic exacerbat mă făcea să am rezerve faţă de tipul lui de discurs. Era un pic prea inflamat pentru gustul meu. Dar probabil că ăsta era tipul de discurs care prindea la vremea aia. Toată lumea era cvasi-isterică. Eu, fiind mai calm, aş fi preferat un discurs mai detaşat.

Pe cine preferaţi atunci între Raţiu şi Câmpeanu?

Raţiu părea un pic ridicol cu imaginea lui, parcă venea dintr-un alt secol. Câmpeanu părea mai convingător pentru că avea o inflexibilitate şi un aer de integritate supărată, care impresiona. Însă, până la urmă, am votat cu ţărăniştii. Sentimentul era că oricum ăştia sunt partidul istoric adevărat. Dar cred că nu se putea o Românie cu Raţiu pentru că era clar consemnul de la Moscova. Era stabilit să iasă echipa Frontului şi s-ar fi putut ajunge la violenţe extreme, dacă rezultatele alegerilor n-ar fi fost clare. Uniunea Sovietică era în picioare, nu se întâmplase încă nimic senzaţional care s-o zguduie, iar împărţirea geopolitică se făcuse limpede: România era sub influenţa Uniunii Sovietice, iar Ungaria se dusese mai la vest.

Care a fost ultima seară frumoasă în Piaţă, cu lume multă?

După alegerile din 20 mai s-a subţiat puternic treaba şi au rămas nişte radicali acolo, în faţa Teatrului Naţional. Iar Piaţa s-a reumplut din nou pe 13 iunie, când am ieşit şi eu să văd ce se întâmplă.

Ne-am jucat de-a leapşa cu Poliţia pe strada Edgar Quinet. M-ai atacat? Te-am atacat! La un moment dat, într-o retragere dezordonată, am intrat într-un gang cu încă doi manifestanţi. Ăştia, foarte nervoşi, vorbeau unul cu altul. În ziua aia era programat un meci, la ora 4.00. „Bă, mai stăm la Revoluţie sau mergem să vedem meciul?". La care celălalt: „Dă-l în... de meci. Dacă am început o treabă, hai s-o ducem până la capăt. Prindem repriza a doua!".

Aţi luat bătaie?

Nu. Eu fiind mai mult un observator în toată treaba asta, mă plasam destul de „safe", încât să nu intru în coliziune directă cu forţele de ordine. Deşi, se spunea pe atunci, Poliţia era o instituţie timorată.

De ce aţi venit în Piaţa Universităţii la 13 iunie 1990?

După ce a fost curăţată piaţa de „rămăşiţele legionare", ca să zic aşa, au şi blocat-o. Nu se mai putea circula. Chestia asta a făcut înconjurul Bucureştiului imediat. Şi atunci, pe telefoane sau din gură-n gură, s-a format o manifestaţie pentru eliberarea Pieţei.

De când a început partea dubioasă a zilei de 13 iunie, cu incendierea autobuzelor, devastarea Televiziunii, intervenţia minerilor şi până la finalul zilei de 15 iunie, n-am pus la îndoială spontaneitatea evenimentelor. Abia după aceea am început să ne dăm seama că revolta era orchestrată de Chiţac (n.r. - ministru de Interne în iunie 1990) şi de Diamandescu (n.r. - şeful Poliţiei în iunie 1990), pentru a justifica venirea minerilor.

Mineriada unde v-a prins?

Mineriada am văzut-o din Teatrul Nottara. Eram la repetiţii.

Ion Raţiu, fără papion. Restul e tăcere

Şi cum vedeaţi tot filmul ăla din Piaţa Universităţii?

Erau strigăte înghiţite de sloganuri. Iar când minerii prindeau câte un om, nu se mai vedea mare lucru pentru că era tras undeva jos şi se făcea un muşuroi de oameni şi vedeai că se mişcă ceva. Atât.

O să folosiţi imaginile astea într-un film?

Nu aş găsi atâţia figuranţi, iar să dau „copy-paste" la oameni ar fi o manipulare mai mare decât cea făcută de TVR. Ceea ce s-ar putea face ar fi o piesă de teatru în care să surprinzi discuţiile din sala din spatele balconului. Erau ziarişti străini care stăteau pe acolo şi urmăreau ce se întâmplă. Marian Munteanu venea cu aura lui christică, pe care şi-o întreţinea cu atenţie, trecea ca o săgeată prin sala aceea ca să aibă o discuţie cu un ziarist şi nu se uita la nimeni în jur.

V-a fost vreodată frică?

În serile de „Piaţă", nouă, celor de jos, nu prea ne-a fost frică, pentru că eram mulţi. Din când în când apăreau zvonuri cum că muncitorii se îndreaptă spre noi, sau că vin scutierii din trei direcţii. În fiecare seară se spunea: „Mâine, la patru dimineaţa vor ataca. Să stăm aici, să nu plece nimeni!". Când au venit minerii, frica era anihilată de adrenalină. Eu vorbisem la balcon şi eram expus. Oricine putea să le spună minerilor: „Ăsta a vorbit în Piaţa Universităţii!".

Dar, inconştient, am plecat din Teatrul Nottara şi m-am dus să mănânc în centru, la Restaurantul Minion, dar nu înăuntru, ci pe terasă, afară, frumos, în timp ce pe stradă, prin Piaţa Amzei, treceau minerii în diverse sensuri. Mă simţeam într-un fel apărat, mă gândeam că nu se vor lua de mine, eram omul invizibil, simţeam eu că nu sunt în primejdie. Nu ştiu ce a fost în capul meu atunci, că altfel sunt esenţialmente fricos.

N-aveaţi barbă...

N-aveam, e adevărat, dar aveam blugi.

Cum a fost vara anului 1990?

Sentimentul de libertate cu care trăisem lunile alea, aprilie şi mai, s-a destrămat brusc. Odată cu căldura verii s-a lăsat o tristeţe peste oraş, ceva de groază. Oamenii plecau din ţară pe rupte. Era cald, era trist şi din când în când se mai făcea câte o manifestaţie anemică pentru eliberarea lui Marian Munteanu şi care se termina aşa, cu un fel de milogeală, pe la o bere. Eu am început să fiu din ce în ce mai deprimat pentru că îmi dădeam seama că investisem atâtea luni de zile într-o utopie şi renunţasem la Belgia, ţară în care mă integrasem cât de cât în cei doi ani. Sentimentul era că am rămas într-o Românie care va reveni foarte rapid la ceea ce fusese înainte. Mă simţeam prins în capcană.

Mai aveţi nostalgia Pieţei?

Sunt o fire nostalgică. Acum am nostalgia anilor '90 în general. De-a lungul anilor '90 am avut nostalgia anului 1990. Iar în 1990 am avut nostalgia perioadei dinainte de 20 mai.