AUDIO Andrei Marga: „Autonomia pe care tot o amânăm trebuie făcută“

La 90 de ani de la inaugurare, Universitatea „Babeş-Bolyai“ propune un model multicultural.

Profesorul de filosofie Andrei Marga, 64 de ani, se află pentru a doua oară la conducerea Universităţii „Babeş-Bolyai". A ocupat pentru prima dată postul de rector între 1993 şi 2004. A revenit în 2008. În guvernarea CDR, Andrei Marga a deţinut portofoliul Educaţiei Naţionale din partea PNŢCD, lansând proiectul de reformare a sistemului de învăţământ.

Citeşte şi:

Şeful de la Agronomie şi-a plantat familia în Universitate

În prezent face parte din Biroul Politic Central al PNL. În dezbaterile privind proiectul noii legi a Educaţiei s-a poziţionat ca un critic acerb al textului propus de ministrul Daniel Funeriu. Dincolo de disputele politice asupra acestei legi, Andrei Marga este convins că organizarea multiculturală a Universităţii „Babeş-Bolyai" este un model nu numai pentru spaţiul universitar, dar şi pentru comunităţile din Transilvania.

Ovidiu Nahoi: Domnule profesor, într-o întâlnire cu studenţii aţi afirmat că, în România, criza nu are cauze externe, ci interne. Care sunt argumentele dumneavoastră?

Andrei Marga: Să privim puţin dincolo de discuţiile din diferite ţări. De exemplu, Austria nu a avut o criză, a avut o recesiune economică, poate mai puternică decât în alte dăţi. Turcia nu are criză, nici Polonia nu are. Franţa nici ea nu are o criză, are o recesiune, poate drastică. Aşadar, nu există argumente pentru a susţine că nouă ne-a venit criza din afară. Nu. Avem propria criză.

Ion M. Ioniţă: Care sunt elementele crizei interne?

La noi este, în primul rând, o criză de administrare, care vine din incapacitatea de a stabili, pe termen lung, care sunt sectoarele economice pe care România le va susţine. Nimeni nu ştie azi ce vrea România să exporte în viitor, pentru că importă de toate. Este, deci, o criză a capacităţii de a ne face propria analiză. Apoi, mai e o criză de motivaţie. Apetitul de lucru nu e foarte mare. Un indiciu este şi apatia politică. Apoi, România intră într-o criză a calificărilor profesionale. Trec peste faptul că nu-şi etalează nici puţinii specialişti de care mai dispune. Dar până şi costul enorm al investiţiilor din infrastructură demonstrează că acolo e ceva în neregulă cu abordarea profesională, dincolo de corupţie.

I.M.I.: Aceasta nu înseamnă şi o criză a intelectualităţii?

Criza intelectualităţii e aşa de veche că nici nu o mai percepem. Dacă luăm ca referinţă perioada interbelică, în care câteva concepţii au concurat, nu numai în viaţa politică, ci şi în cea socială, atunci e clar că a scăzut apetitul pentru analiza societăţii. Rămân la părerea că democraţia e înţeleasă greşit de cei care ar trebui să o protejeze în viaţa publică.

O.N.: În ce sens este înţeleasă greşit?

La noi este văzută doar ca o tehnică de alegere a liderilor. Şi mai puţin ca un mod de viaţă. Dar trebuie spus că este la fel de important ce se petrece între alegeri. Or, vedem bine, populaţia nu are nicio instanţă de control public asupra activităţii aleşilor după alegeri. De exemplu, preşedintele Statelor Unite, cu toată legitimitatea sa, nu poate numi un secretar al unui departament fără controlul Congresului. La noi e o veselie în a destitui şi a numi.

Niciun secretar în Statele Unite nu poate numi o persoană într-o poziţie de decizie importantă fără să consulte Congresul, chiar dacă uneori nici nu este formalizat acest lucru. Dar un democrat înţelege de ce este necesar. Desigur, dacă nu e democrat, găseşte alte metode. În al doilea rând, nimeni nu pune problema calităţii profesionale a celor aleşi. Mai departe, nu se conştientizează diferenţa dintre legalitate şi legitimitate. Poţi avea un vot în plus şi atunci, legal, ai majoritatea. Dar nu poţi avea legitimitatea de a lua singur anumite decizii, pe baza unor majorităţi foarte subţirele, rezultate în urma unor alegeri în care o mare parte dintre alegători au absentat.

I.M.I.: Aţi folosit expresia „demisia intelectualilor". Nu e prea dură?

E severă, nu dură. Câţi intelectuali au încercat să-şi spună opiniile asupra acestei crize, asupra alternativelor la alegeri? Nu neapărat pentru a susţine un candidat sau altul, dar pentru a cântări ofertele. Am văzut foarte bine, intelectualii s-au repezit să găsească nod în papură candidaţilor rivali, nu să cântărească. La noi e un clişeu: dacă eşti membru de partid, atunci, automat, opinia ta este subiectivă şi nu ai dreptate. Dar tot intelectualii au creat acest clişeu şi tot ei ar trebui să-l demonteze.

O.M.: Nu e mai bun apolitismul intelectualilor?

În România, apolitismul intelectualilor a avut urmări funeste. Sigur, nu poţi realiza performanţe nici în scrierea de romane, nici în fizică, nici în filosofie, făcând tot timpul muncă de partid. Nu e nici de dorit ca toată lumea să facă politică. Ceea ce eu doresc este doar o atmosferă mai relaxată, în care să existe un dialog, indiferent dacă eşti liberal, creştin democrat, social-democrat.

„Mai formăm caractere?"

Ca exponent al Universităţii „Babeş-Bolyai" voi spune că, în cei 90 de ani de la inaugurarea universităţii româneşti, progresele sunt enorme. Dar evident că sunt probleme. Oare nu ar trebui să revenim la acel tip de profesor cu viziune şi asupra societăţii şi care îşi spune părerea? Cred că s-a schimbat prea mult profilul profesiunilor. Au rămas prea puţin nişte repere în societate.

Oare mai formăm noi spiritual tinerii, mai formăm caractere? Aceasta e problema şi cu noua lege a Educaţiei. Ei nu-şi dau seama că vine o schimbare în Europa. Sigur, specializările vor merge înainte, dar pe baze culturale mai solide. Noi avem aceste discuţii la universitate.

„Da, în mediul universitar, se discută despre o mai mare autonomie de mişcare a acestor provincii româneşti“

„Autorităţile de la Bucureşti nu înţeleg descentralizarea"

I.M.I.: Suntem în 2010, mai avem opt ani până la centenarul Marii Uniri. Această sută de ani a adus Transilvaniei şi României ce îşi doreau?

Dacă vă referiţi la Transilvania, desigur, se discută despre angajamentul de la Alba Iulia. Pentru că acesta e reperul. Sigur, sunt aici păreri diferite. Dar, în general, pornind de la declaraţia de la Alba Iulia, România era imaginată ca o ţară în care provinciile istorice au o puternică identitate. Da, în cercurile universitare se discută despre o mai mare autonomie de mişcare a acestor provincii româneşti.

I.M.I.: Se discută şi despre autonomia etnică?

Se discută şi despre autonomia minorităţilor, dar aici discuţia este blocată atât de nepriceperea autorităţilor de la Bucureşti de a trata problema autonomiei, cât şi de forţarea din partea unor grupuri a unei autonomii dincolo de unitatea firească a unei ţări.

O.N.: Cu ce ton se desfăşoară aceste discuţii?

Discuţia se face cu argumente. Nu au fost probleme, har Domnului...

I.M.I.: Se mai pune problema separării Universităţii „Babeş-Bolyai"?

Eu am fost rector din 1993 până în 2004. După o pauză de patru ani, am redevenit rector şi de atunci problema nu s-a mai pus. Recunosc, noi am argumentat că separarea nu favorizează pe nimeni.

O.N.: Cum funcţionează acest model multicultural?

Trebuie lămurite bine ideile de bază. La nivel naţional, autorităţile nu prea înţeleg ce este autonomia. Ba se apără un centralism, ba o autonomie nerealistă. România amână o autonomie care va trebui făcută într-o bună zi. În al doilea rând, în această universitate s-a făcut o experienţă nouă în materie de organizare.

La începutul anilor '90, mulţi se temeau că aici va izbucni o explozie cum a fost în Kosovo. Universitatea a conceput prima un model de interacţiune care fereşte de şocuri. Un mare merit a avut soluţia găsită la teologie. În tradiţia transilvană, bisericile sunt vârfurile culturilor grupurilor etnice, iar soluţia găsită a avut un merit covârşitor în a sigura în Transilvania o altă relaţie. Trebuie să fii dispus să accepţi o discuţie pe orice argument.

„Fabricile de diplome, dirijate politic"

O.N.: Are o justificare Ministerul în a interveni în viaţa universităţilor din cauza unui fenomen care deranjează foarte mult, acela al clanurilor universitare? Familii întregi care se află la conducerea unor universităţi.

Sunt probleme, dar ele nu se soluţionează cu aceste mijloace. Marea problemă a învăţământului românesc este performanţa. Dar niciun minister nu poate interveni în structura universităţilor, nici cu argumentul că vrea performanţă. Nu există nicio siguranţă că cei din minister ştiu mai bine decât cei din universităţi despre ce e vorba. Personal sunt împotriva prezenţei în aceeaşi catedră a soţului şi a soţiei, dar trebuie luate măsuri specifice. Nu poţi bulversa întreg sistemul pentru câteva cazuri.

I.M.I.: Ce facem cu fabricile de diplome?

Consiliul de Autorizări şi Acreditări a eşuat. S-a înfiinţat ARACIS-ul care a căutat să controleze fenomenul, dar presiunea politică este enormă.

I.M.I.: Fabricile de diplome au combustibil politic?

Bineînţeles. Şi aici se vede că politizarea învăţământului are rezultate dezastruoase. Iar producerea de diplome fără acoperire estre unul dintre aceste rezultate.

„Puterile ministrului Educaţiei vor fi prea mari"

O.N: De ce sunteţi atât de vehement împotriva proiectului legii Educaţiei?

Nu sunt vehement, sunt argumentativ. Nu se pot face reforme ignorând complet ceea ce s-a făcut, pentru că astfel iroseşti resurse enorme. În al doilea rând, concepţia acestei legi nu este doar greşită, aş putea spune că este chiar dăunătoare intereselor României. Am dat exemplul aşezării învăţământului doar pe formarea de competenţe.

Scopul învăţământului conţine formarea de competenţe, dar nu se reduce la acest lucru. Conţine şi valorile şi abilităţile fundamentale, cum se numesc în termenii pedagogiei de astăzi. Iar în privinţa învăţământului superior, concepţia este reductibilă la o singură problemă: cum să se ia sub control universităţile.

I.M.I.: Şi dumneavoastră aţi fost iniţiatorul unei reforme în Învăţământ. Care este diferenţa între cele două momente reformatoare?

Reforma pe care noi am făcut-o în 1996-2000 a fost o reformă de recuperare. Trebuia să recuperăm organizările adecvate unei societăţi plurariste, trebuia recuperat un învăţământul cuplat pe o economie bazată pe proprietatea privată.

I.M.I.: Ce n-a reuşit în reforma dumneavoastră?

În fundamentele ei a reuşit. Evident că în detalii se poate discuta. A fost discuţia privind examenul de capacitate. Examenul de capacitate nici nu era inovaţia mea, venea din tradiţiile învăţământului din Ţara Românească şi Moldova şi nu era o tradiţie rea. Ce n-am reuşit? O problemă era concentrarea universitară. Atunci erau 70 de universităţi în România, acum sunt 98 recunoscute. Sistemul, în loc să se organizeze, s-a dilatat inutil, în dauna calităţii. Sunt şi nereuşite.

I.M.I.: Aţi vorbit despre o tendinţă de a se controla politic universităţile. Prin ce mecanisme anume?

Noi am propus un cadru al autonomiei universitare care a fost încorporat în legea din 1995. Dar conceptul nu a fost asumat complet de legiuitor, pentru că mai erau şi temeri.

O.N.: Deci nu aţi dus la bun sfârşit conceptul autonomiei universitare.

N-am putut. Partidele aşa au hotărât în Parlament. Oricum, am spus, e un mare pas înainte. Din păcate, legea care era oricum restrictivă în România nu a mai putut fi lărgită acum.

I.M.I.: Prin ce anume?

Puterea ministrului este excesiv de mare. Competenţele ministrului faţă de universităţi sunt exagerate. Bineînţeles, ministrul trebuie să aibă competenţe mari în a cere performanţă. Dar mecanismul de numire a rectorului nu înlătură şansa unui ministru şi a unui partid de guvernământ de a interveni în proces.

Testul Adevărului

1 Efectele legii Educaţiei. Va duce la o mare birocratizare a învăţământului. Pe de altă parte, va antagoniza diferite categorii. În al treilea rând, România va rămâne pentru mulţi ani în coada Europei. Nu avem cum să ieşim de acolo.
În proiect nici nu este tematizată în vreun fel inovaţia. La ora actuală, în documentele europene se discută mult despre cum să facem învăţământul apt să promoveze inovaţia tehnologică şi societară. Iniţiatorii acestui proiect nici măcar nu sesizează că există această preocupare. Nu e o lege de compatibilizare cu tendinţele europene.

2 Descentralizare. Trebuie spus că primul sistem de învăţământ descentralizat din Europa a fost creat de saşii din Transilvania. Descentralizarea trebuia făcută şi s-a făcut deja pentru circa 500 de şcoli şi licee, în perioada reformei din 1996-2000. Acum, descentralizarea trebuie făcută nu pentru a arunca povara finanţării de pe umerii Guvernului pe cei ai administraţiei locale, aşa cum s-a procedat în ultimii ani. Aceasta e o şmecherie. Nu aşa se soluţionează problemele.

3 Statut. E clar că nu poţi trece cadrele didactice din preuniversitar, ca statut, în răspunderea şcolilor. Nu va merge niciun profesor să stea angajat pentru multă vreme la o şcoală. Orice profesor are întipărit în minte, prin tradiţie, faptul că e angajat al statului. Deteriorarea statutului personalului didactic are implicaţii foarte periculoase. Nu cred că urgenţa este să avem consilii de administraţie în care să intre unii şi alţii, oameni din afară.

4 Conflictele intelectualilor. Dacă luăm în seamă şi bătăliile politice, e clar că sunt conflicte care ţin de împrejurări foarte concrete: dacă cineva a dat sau nu recomandare pentru publicarea unui volum, dacă a primit sau nu un premiu... Vedem toate aceste lucruri şi în memoriile lui Adrian Marino. Ştiam toţi că Marino afişa mereu un liberalism amendat de o anumită creştin-democraţie, la distanţă de filosofia lui Noica, pigmentată cu Heidegger şi Platon. Sigur, erau şi abordări diferite, dar citind memoriile, am fost şocat să văd câte lucruri mărunte au generat diferenţele.