Vecini pe Calea Victoriei. Copilul Ceauşescu şi Regele Mihai

Atelierul unde a învăţat Ceauşescu cizmăria se afla în „buricul târgului". În apropiere erau Palatul Regal, cafeneaua Corso, magazine de lux.

După ştiinţa poliţiei, înregistrată în dosarul deschis de Siguranţă pe numele lui, Nicolae Ceauşescu ar fi stat trei ani în atelierul lui Alexandru Săndulescu din Calea Victoriei nr. 89. Ce impresii i-a făcut principala arteră comercială a Bucureştiului, nu a povestit public niciodată. Oricum, Calea Victoriei era „buricul târgului", „zona zero" a Capitalei. Lumea gureşă şi vioaie, în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule, întrecerea de culori, gusturi şi mirosuri nu se poate să nu-l fi impresionat pe copilul venit din lumea arhaică şi impenetrabilă pentru noutăţi a satului tradiţional. Atelierul meşterului Săndulescu era bine plasat. O privire pe harta străzii îl dezvăluie aproape de locuri unde se făceau şi se desfăceau guverne, se turna apă la rădăcina carierelor politice, literare, gazetăreşti.

Se poate spune că Ceauşescu a vieţuit de mic în apropierea Puterii, de vreme ce atelierul lui Alexandru Săndulescu era foarte aproape de Palatul Regal. Când fiul lui Andruţă a venit la Bucureşti, în 1929, Regele Mihai, la cei aproape opt ani ai săi, număra deja doi de domnie. L-o fi zărit, vreodată, din uşa atelierului de la numărul 89?. O fi conştientizat, la acea vârstă fragedă, că „băiatul din vecini" este nimeni altul decât Regele? Sau că viaţa lui de mărunt ucenic într-ale cizmăriei se scurge aşa aproape de centrul Puterii?

Citeşte şi:

Bucureştiul în date şi statistici

Calea Victoriei, arbore cu rădăcina în Lipscani

Da click pe imagine sa vezi FOTOGALERIA

A tânjit să păşească dincolo de porţile Palatului şi să cunoască tihna unei copilării lipsite de griji, posibilă doar pentru alţii? În varianta românescă, povestea „Prinţ şi cerşetor" altfel s-a scris. Deşi cei doi copii nu s-au întâlnit aievea, totuşi rolurile le-au schimbat. Peste ani, în Sala Tronului, copilul necăjit ajuns „domn" primea scrisorile de acreditare ale ambasadorilor trimişi de capete încoronate în capitala unei alte Românii.

Peste drum de atelierul lui Alexandru Săndulescu, la numărul 90, se afla cafeneaua Corso, faimoasă în epocă. Un patrulater perfect de vastă întindere, mobiliat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavenul înstelat cu lămpi de murano, descrie Vlaicu Bârna interiorul luxos unde se întâlnea scriitorimea vremii. Un şir de ferestre mari se înşiruiau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului.

Regele Mihai la 8 ani, într-o imagine realizată de fotografii Studioului Julietta

Pentru un copil, indiferent de starea socială, Calea Victoriei tăinuia şi delicii mai pe potriva vârstei. Chiar lângă atelierul meşterului Săndulescu de la numărul 89 se afla o cofetărie a firmei „Zamfirescu-Ciocolată". Ucenicii, calfele şi meşterii fabricii fondate de C. I. Zamfirescu la 1892 preparau bomboane şi cofeturi în laboratorul situat pe strada Honţig, cam prin zona 13 Septembrie de astăzi. Firma dispunea de mai multe magazine de desfacere. Alături de Nestor, Anghelescu şi Capşa, Zamfirescu era una dintre cele mai bune firme de profil. Cofetăriile fascinau pe copii, care se străduiau prin implorări, rugăminţi şi lacrimi să le treacă pragul cât mai des.

Aproape 10% din populaţia Bucureştiului lucra în comerţ

Mai mult ca sigur şi Ceauşescu, asemenea celorlalţi ucenici, a bătut cu pasul Calea Victoriei, în unele zile chiar de mai multe ori. Primele sarcini ale ucenicilor aveau mai puţin de-a face cu meseria propriu-zisă, rezumându-se la felurite comisioane făcute meşterului sau „cucoanei": mergeau la muşterii să prezinte spre probă marfa arvunită, ori jucau rolul de „scrisoare vorbitoare" între meşter şi clienţi; sau, cum se întâmpla adesea, însoţea pe soţia meşterului la piaţă. În acest du-te vino, pare imposibil ca ochii copilului să nu fi rămas pironiţi măcar o singură dată în vitrina vecinului cofetar Zamfirescu, unde nici şcolarii cu familii ceva mai înstărite nu cutezau să se aventureze. Socotind după gusturile culinare ale viitorului şef de stat reiese că obiceiurile alimentare ale ruralului i-au rămas întipărite în ceara moale a memoriei.

Chiar şi la cele mai sofisticate mese, meniul „de lux" al lui Nicolae Ceauşescu nu trecea peste nivelul „mesei de duminică" a ţăranului obişnuit. Prăjiturile mari cu frişcă amestecată cu fructe glasate, cremele din albuş bătut cu zahăr sau ciocolata Zamfirescu nu par să-i fi lăsat nici o urmă pe harta simţurilor. Poate doar geamul vitrinei, care bara drumul spre o lume ce-i era interzisă. De câte ori nu va fi spart în gând sticla zilnic ştearsă de alţii asemeni lui, ca să păşească apoi triumfător în regatul multicolor-mirositor al prăjiturilor? Avea să spargă, nu peste multă vreme, o altă vitrină de pe Calea Victoriei, gest care-a prilejuit prima arestare.

Ceauşescu şi regele Mihai

În 1929, anul sosirii lui Ceauşescu la Bucureşti, revista „Realitatea Ilustrată", supliment al ziarului Universul, prezentau viaţa Regelui-Copil, în pilde cu valoare educativă pentru cititori. Întâiul copil al ţării trebuia să fie un exemplu de urmat. Cine nu se poate stăpâni mai întâi pe sine nu-i poate stăpâni pe ceilalţi, pe acest principiu s-a clădit educaţia celor pregătiţi de mici să cârmuiască norodul. Deşi nu are decât opt ani, Regele Mihai are stăpânirea de sine a unui monarh matur, aflau cititorii numărul din august 1929 al revistei amintite, graţie unei poveşti frumoase.

Profesorul de călărie l-a admonestat că în timpul lecţiei nu se vorbeşte, iar la pauză se pun doar întrebări despre călărie. „Într-o zi Regele nu se simţea bine, scria revista despre activităţile copilului regal. Şi tocmai în ziua aceea şedinţa de călărie a fost neobişnuit de lungă şi de grea; totuşi s-a terminat spre deplina mulţumire a profesorului. Abia la plecare, în automobil, Regele mărturisi că nu se simte bine şi că îi venea rău în tot timpul călăriei. La observaţiunea A.S.R. Principesa Mamă, de ce nu a spus nimic profesorului, Regele o privi serios şi îi răspunse: N-am putut, fiindcă profesorul mi-a spus că nu am voe să vorbesc decât despre călărie".