Deportat în Bărăgan: „Lagărele, comuniştii ne-au stricat caracterul. Eram în stare să omorâm pe oricine“

La 60 de ani de când comuniştii l-au obligat să-şi ridice cu propriile mâini, fără niciun ajutor, casa şi gospodăria din Bărăgan, ca apoi să i-o distrugă cu nonşalanţă, bătrânul aromân Todi Santa îşi aminteşte de iarna grea din '52, de călătoria inumană cu trenul din Banat în Bărăgan şi cum deportaţii erau numiţi "bandiţi coreeni".

După cel de-al Doilea Război Mondial a avut loc cea de-a doua mare deportare din istoria contemporană a României, cunoscută şi sub numele de „igenizarea Banatului“ prin care se urmărea curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor, dar şi a acelor categorii sociale considerate de comunişti ca fiind periculoase.

CITEŞTE ŞI

Exclusiv/ Drama unui fost deţinut politic:  "A fost ca la Auschwitz, doar că nu ne-au gazat"

Deţinut politic închis timp de 20 de ani: „Cea mai grea boală în închisori a fost deznădejdea"

Astfel, deportaţii în Câmpia Bărăganului – o zonă foarte puţin populată şi dezvoltată – proveneau din rândurile marilor fermieri, proprietari de pământ, de restaurante, refugiaţilor basarabeni şi macedoneni, foştilor membri în armata germană. Dar acestora li s-au alăturat şi cetăţeni străini, simpatizanţi ai lui Tito, cadre militare, activişti politici etc. 

În noaptea de 18 iunie 1951, date oficiale arată că aproximativ 45.000 de oameni au fost obligaţi să-şi strângă câteva lucruri în grabă şi să lase în urmă agoniseala de o viaţă, fiind deportaţi în Bărăgan. „Este foarte probababil ca cifra reală (şi finală) a deportaţilor în Bărăgan să fi fost mai mare, ca de altfel toate cifrele recunoscute, la un moment sau altul, de autorităţi", scria istoricul Adrian Cioroianu, în „Pe umerii lui Marx“. Români, germani, sârbi, aromâni, bulgari, cu toţii au ajuns să-şi construiască o nouă viaţă, începută de la zero în plin câmp.

Născut în Macedonia, la Skopje, în 1924, aromânul Todi Santa a ajuns cu părinţii în Cadrilater la 14 ani. Primele familii de români s-au mutat în Dobrogea de Sud în 1925, „noi am fost cam ultimii care am plecat din oraşul meu“. „Ne ziceau <<descurcaţi-vă>>. Nu am primit nimic. Ne dădeau undeva la 20 ha de familie în graniţă cu bulgarii, acolo unde erau bandele cele mai mari, unde nu se putea trăi“, îşi aminteşte Todi Santa.

În '40 s-a cedat Cadrilaterul, în urma tratatului de la Craiova, iar familia lui Todi Santa s-a văzut nevoită să se mute din nou.

„Acolo am lăsat totul, şi pământul, şi casa, şi tezaurul, banii aduşi din Iugoslavia, din munţii Pindului, din Macedonia. Am plecat cu nimic. Statul român ne-a luat banii noştri, prin tratatul de la Craiova  ne-a luat lingourile de aur şi nouă nu ne-a dat nimic. După 70 de ani au spus că ne dau câte ceva. Eu am luat, dar nici 1% dobândă. Pe vremea aia am cumpărat 14 ha de pământ, cu vie, cu casă pe care am dat 250 de mii în '38, dar ei au trecut în acte că doar 50.000 am dat“, declară amărât bătrânul Santa, stând în curtea sa din Comuna Afumaţi, judeţul Ilfov.

În jur de 42.000 de aromâni veniseră în Cadrilater, cei mai mulţi din Bulgaria, acolo unde erau cei mai persecutaţi. Todi Santa continuă să povestească despre trecerea Dunării la Călăraşi, în septembrie '40. La vârsta adolescenţei, tânărul Santa locuia cu familia într-o casă cu mai mulţi olteni în comuna Potcoava, actuala Independenţa din Călăraşi. A fost nevoit să se înscrie la şcoală cu acte false pe care scria că are şase ani, altfel nu ar fi fost primit.

A muncit pământ în arendă şi a trăit în chirie şapte ani, până când statul român a început exproprierile şvabilor din Banat. Santa Todi a ajuns în Banat, în casa unui german din Becicherecu Mic. Toată familia împărţea o cameră, în cealaltă cameră a casei aflându-se familia unui neamţ deportat în Siberia.

La 27 de ani, Santa Todi se însoară şi reuşeşte să se mute în casa unor olteni, să-şi construiască o viaţă, să crească oi şi vite să aibă din ce trăi. Dar în '49 spiritele se precipită când primii refugiaţi –rutenii – au fost deportaţi în Siberia.

„Au început zvonurile că se întâmplă ceva. Ce, nu se ştia. Că-i duce pe basarabeni, pe bucovineni, pe macedoneni-oamenii lui Tito, cum eram numiţi, în Siberia. Asta a fost în toamna lui '50, iar în martie '51, veneau deja miliţieni şi civili în uniforme în casele noastre, ne fotografiau, ne luau date după buletin şi apoi plecau fără să spună nimic. Atunci a fost spaima cea mai mare. Ne dădeam seama că aveau să urmeze lucruri grave", povestea bătrânul Santa. 

Cronologia evenimentelor din 18 iunie

„În sâmbăta din 16 iunie, miliţia şi securitatea cu arme, tunuri şi tancuri veniseră în sat. Pe 17 iunie, în duminica de Rusalii, noi avuseserăm un meci de fotbal în comună şi câştigaserăm cupa de aur pe raion, aşa că seara am făcut chef. Pe la miezul nopţii, câinii se auzeau urlând în sat, securitatea înconjurase deja tot satul. Oamenii erau înspăimântaţi."

După ce miliţia i-a aşteptat acasă pe Santa Todi şi pe tatăl său, ameninţându-i mama cu moartea fiindcă nu voia să divulge unde se aflau cei doi, tânărul Santa a fost lovit în cap cu patul unei puşti. "Nu aveai voie să discuţi nimic cu ei, "în două ore împachetaţi şi vă duceţi la gară", ni se spunea. Nu aveam voie să deschidem gura. "Împachetaţi muteşte!", descrie bătrânul scena din acea noapte tristă.

"Acolo am lăsat tot ce aveam, în actele pe care le am acum nu mai scrie nimic din averea mea de atunci". Todi Santa continuă să-şi amintească ziua în care a trebuit să plece din nou din locul pe care-l regretă cel mai mult după Macedonia, ţara sa natală.  "Ce să împachetezi în două ore, am pus tot ce am putut în două căruţe. Am făcut procese verbale în patru exemplare, în care ei au scris doar ce au vrut, iar noi semnam sub teroarea automatului. Semnezi şi taci din gură!"

După primirea şi executarea ordinului, Santa Todi şi familia sa s-au dus la gară, acolo unde au fost luaţi în primire de alţi securişi. La gară, "Veneau vagoanele bou şi ne bagau câte 4-5 familii cu cal, cu vacă, cu căruţă cu tot ce apucasem să luăm cu noi. Când ne-am urcat în tren nu ştiam unde ne ducem, nu aveam voie să vorbim nici între noi."

Bătrânul aromân povesteşte chinul prin care a trecut în călătoria cu trenul, incertitudinea destinaţiei şi teama unei noi mutări.

„Patru zile am mers cu trenul, ne-au dat câte un biscuit şi un pahar cu apă o dată când am oprit la Lugoj, altfel nu mâncam nimic. Atunci nici nu ştiam bine româneşte, nu ştiam unde suntem. Acum mă uit pe hartă pe unde am trecut. Nu ne spuneau unde ne duc. Când am ajuns în Faurei am crezut că mergem în Siberia.", explică domnul Santa.

Odată ajunşi la gară la Urleasca, în Bărăgan, oamenii au început să cânte de bucurie că trenul nu i-a dus în Siberia. Nemâncaţi, însetaţi, pe o căldură mare, cu buzele crăpate şi sângerânde, deportaţii au coborât din tren şi au fost întâmpinaţi de alţi miliţieni care strigau "Vin duşmanii poporului, coreenii. Să nu discutaţi cu duşmanii de clasă!".

Toate cele aproximativ 600 de familii au fost urcate în căruţe şi duse în lagărele existene pe un teren plan, unde le-a fost dat câte un lot de pământ fiecăreia în parte. Câte un ţăruş înfipt în pământ, pe care se afla scris numele familiei, indica locul unde, pe viitor, se va construi o casă. În Urleasca Nouă, redenumit Măzăreni.

"Am descărcat, ne-am culcat în linişte, fără apă, fără pâine, fără nimic.  De dimineaţa, ne-am trezit şi neavând ce să mâncăm sfărâmam boabe de grâu şi de mazăre şi asta mâncam. Dormeam pe paie, în timp ce securitatea stătea să ne păzească.  Din "bandiţi coreeni" nu ne scotea nimeni."

Abia după două săptămâni de la instalarea în Bărăgan, Todi Santa a primit şapte scânduri pentru a-şi construi un acoperiş, peste care să arunce paie de grâu şi de mazăre. De asemenea, satul abia populat nu avea nicio sursă de apă , aşa că oamenii s-au văzut nevoiţi să sape o groapă imensă.

"Ne aduceau apă cu cisterne de motorină, de urină şi băgau furtunurile la spitalul unde se făceau chiuretaje, astfel că uneori pluteau avorturi pe baltă de unde noi  beam apă. Mirosea a ulei sau a urină, dar puneam batista la gură şi beam apă, însă mulţi au murit din această cauză.", povesteşte îngrozit şi acum bătrânul.

La puţin timp, deportaţii au fost chemaţi de securitate şi puşi la diverse munci pentru a construi puţuri, şcoli, cămine, ferme etc. Dacă refuzau erau bătuţi "Dacă spui acasă, te omor", ne ziceau. Până la urmă am început să facem puţuri.", îşi aminteşte domnul Santa.

Femeile lucrau cot la cot cu bărbaţii. Făceau chirpici pentru case, săpau pământul şi construiau puţuri şi case. "Azi lucram la mine la casă, mâine plecam la vecinu."

De la 18 iunie până la Sfântul Nicolae, Todi Santa a muncit să-şi ridice o casă. "Toată vara am dormit sub cerul liber, nu aveam niciun maiou pe mine. (...) Încet-încet am terminat miliţie, cămin, cooperativă, dispensar, şcoală şi primărie, lucram până la 12 noaptea".

Deportaţii au ridicat tot satul cu mâinile lor fără să fie plătiţi pentru nicio lucrare. În case creştea grâu şi mazăre din cauza paielor de pe acoperiş "trebuia să dăm cu coasa în casă". Bătrânul îşi aminteşte că atunci trebuia să-i vină pe lume primul copil, în disperare de cauză, se ducea nopţile şi fura din pădurile de salcâmi pregătiţi să omoare pe oricine le-ar fi stat în cale.

"Am fugit cu tata în pădure noaptea şi am încărcat o căruţă întreagă de salcâmi. Uneori ne prindeau, alteori nu. Dar nici proprietarii pădurii nu mai voiau să păzească fiindcă le era frică de noi. Ne duceam pregătiţi: dacă veneau le dădeam în cap, nu mai iertam nimic. Nu cedam să-i dau lemnele nici în ruptul capului. Moarte pentru moarte."

Todi Santa a avut patru copii născuţi ca deţinuţi politici. Dar unul dintre ei a murit la doar două săptămâni, părinţii fiind obligaţi să îndure chinul de a-şi ţine în apă rece, timp de cinci zile, cadavrul bebeluşului. "Ne-am dus la doctor şi nu a vrut să ne consulte copilul că nu fusesem la Casa de Naşteri, iar la Brăila copilul a murit. O bătrână l-a luat în braţe, a intrat cu el în biserică şi l-a botezat chiar înainte de a-şi da duhul". Abia după cinci zile, cineva de la Ministerul Sănătăţii a venit să-i ajute pe părinţi să obţină un certificat de înmormântare.

Todi Santa a primit un buletin pe care scria Domniciliu Obligatoriu(DO) nelimitat, "şi ne spuneau "De aici nu ai voie să pleci". Aveam voie să mă deplasez pe rază de 5km şi în jur nimeni nu avea voie să vorbească cu noi, toate satele aveau restricţie."

"În '55 , intervenţia lui Tito a scăpat oamenii, nu se scrie, nu s-a spus, dar se ştie asta. Aşa a făcut şi în Macedonia", consideră bătrânul.

Deşi în acelaşi an i-a fost ridicat D.O., lui Todi Santa i s-a spus "Nu aveţi voie în Bucureşti şi în cele 18 oraşe mari ale statului român", dar care erau nu ştia nici el şi "nu aveţi voie nici înapoi, în Banat", aşa că bărbatul şi familia sa au rămas pe loc încă cinci ani, până în 60.

Zece ani a trăit în Bărăgan, până când şi-a văzut casa ridicată cu mâinile sale, dărâmată de maşinile Securităţii. "Veneau cu tractoarele, agăţau casa de vârf şi o dărâmau. Îţi luau totul fără să te întrebe. Satul meu se dărâma, aşa că am plecat spre Bucureşti şi am cumpărat o casă şi pământ în Comuna Afumaţi. În '60 ne-am mutat aici. (...) Erau casele făcute de noi, adică s-a întâmplat o expropriere, aşa o numesc eu. Am muncit nemâncaţi acolo. Nu aveau voie să ne dărâme casa. Dar a venit cineva de la stat să ne întrebe, să ne dea bani?", se întreabă mâhnit bărbatul.

În Bucureşti, bărbatul s-a angajat la fabrica de mase plastice de la Piaţa Obor în 1965, dar ca fost deţinut politic a fost întotdeauna urmărit de Securitate până în 89.  "Am vrut să mă duc în Macedonia că aveam neamuri acolo, dar mi-au respins cerearea prin "67-'68. Mi-au dat voie doar 2 zile."

Chinul vieţii unui deportat nu poate fi recompensat cu o pensie

Todi Santa se arată nemulţumit de compensaţiile oferite de statul român pentru chinul îndurat zeci de ani. "Am doar o pensie care s-a dat după Revoluţie, pensia aia nu recompensează nimic faţă de ce am văzut cu ochii mei. Pensia este egal cu zero la cât am suferit: eu am stat cu pistolul la piept, cu copilul mort în casă, am dormit fără foc în casă, pe pământ , iarna dormeam cu hainele pe noi, cu opinci, cu păduchi în cap, nespălaţi"

Bătrânul aromân povesteşte despre unitatea din cele 18 lagăre din Bărăgan: "Acolo eram toţi  o apă şi un pământ, nu conta dacă eram neamţ, sârb, evreu, turc, eram toţi foarte uniţi."

În final, Todi Santa, membru fondator al corului "Vocea Pindului" şi fost vicepreşedinte la Societatea de Cultură Aromânească, ne-a explicat denigrarea personală pe care comuniştii i-au adus-o, obligându-l să-şi încalce principiile şi caracterul său. "Lagărele, comuniştii ne-au stricat caracterul.  Noi trebuia să furăm, ce vedeam furam, luam că aveam nevoie. Pe unde treceam, nu iertam nimic, altfel nu puteam să trăim. Eram în stare să omorâm pe oricine. "

La realizarea acestui material a contribuit Miu Ioan Sever.