INTERVIU Cristian Mungiu ia peste picior generaţia lui Sergiu Nicolaescu: „Dacă doar ai călărit în filme cu replici din cartea de istorie, e bine să fii mai rezervat în aprecieri“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cristian Mungiu, regizor
Cristian Mungiu, regizor

Laureat cu Palme d'Or în 2007 şi premiat din nou în acest an pentru scenariu, Cristian Mungiu mărturiseşte că, în realitate, marele eveniment l-a prins „amorţit" şi că primul gând care i-a venit a fost să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Să nu care cumva să vă întâlniţi cândva pe stradă cu regizorul Cristian Mungiu şi să-i spuneţi: „Când mai vine «După dealuri»?", că aţi avut treabă şi n-aţi mers să-l vedeţi. Să nu faceţi asta pentru că riscaţi să fiţi strâns de gât. „După dealuri" „vine" vinerea aceasta, va sta cât va sta în cinematografe, apoi, gata! „Nu mai vine." Iar Mungiu, laureat în 2007 cu „Palme d'Or" la Cannes pentru „4, 3, 2", premiat din nou, anul acesta, pentru scenariu cu „După dealuri" (peliculă premiată şi pentru interpretare feminină) vă va răspunde că a muncit din greu pentru această întâlnire a filmului său cu publicul. Valoarea confirmată internaţional, conştiinţa propriei competenţe în meseria sa îi permit lui Cristian Mungiu să nu se ascundă după vorbe. Are păreri, şi le spune fără să ezite, vorbele sale sunt uneori ca nişte palme, este polemic şi îndrăzneşte să-şi înfrunte compatrioţii spunând că mulţi dintre ei nu se pricep la film, iar vedetele lor „din «Albumul Duminical»" au fost actori „doar pentru că au călărit în filme cu replici din cartea de istorie". E dur, dar are dreptate, pentru că - aici nu e loc de modestie - generaţia sa a reuşit să urce cinematografia românească acolo unde nu mai fusese niciodată înainte.

„Weekend Adevărul": V-aţi născut, aţi copilărit şi v-aţi petrecut adolescenţa în Iaşi. Aţi filmat în Bucureşti, în Câmpina sau în Ploieşti. Dacă aţi lua decizia să filmaţi în Iaşi, ce aţi alege? Iaşiul copilăriei sau cel actual? Ce mai regăsiţi azi din locul de-acum 40 de ani?
Cristian Mungiu: Prefer Iaşiul copilăriei, dar nu ca loc de filmare. Mi se pare că oraşul era atunci mult mai viu, mai just cumva - deşi îmi dau seama că asta e impresia mea de acum, privind înapoi cu nostalgie la anii şederii acasă. După '90, majoritatea celor de vârsta mea au plecat de acolo - fie în Bucureşti, fie în alte ţări - aşa că eu, când mă întorc acum în Iaşi, mă simt destul de ciudat: observ cum au îmbătrânit oamenii şi copacii, cum se urâţeşte oraşul de la construcţiile fără nicio noimă, e un contrast apăsător între reclamele care l-au acaparat şi sărăcia grozavă pe care o simţi peste tot. Mi-aş fi dorit să pot filma în Iaşi, la filmul ăsta mi-aş fi dorit să pot filma şi în Vaslui sau Bârlad - şi asta pentru că deja Bucureştiul e foarte consumat de filmări - sunt foarte puţine locaţii, în special exterioare, în care să nu se fi filmat, care să nu fie recognoscibile şi deja sunt foarte multe în care am filmat eu însumi. Când intri într-un oraş nou îl vezi altfel - e proaspăt pentru tine şi te atrage. Până la urmă însă, intervin judecăţile legate de costuri - să filmezi departe de Bucureşti e scump şi complicat logistic - şi atunci, cu părere de rău, faci cum se poate. La filmul ăsta am găsit cele mai bune locaţii în oraşul Victoria, unde, până la urmă, nu am putut să filmez din cauze financiaro-logistico-organizatorice.

V-a influenţat cariera faptul că aţi fost crescut într-o familie de intelectuali?
Ştiu eu cum ar fi fost dacă mă năşteam în altfel de mediu? Probabil că altfel, dar de fapt, cine poate şti? Sigur, am crescut având în jurul meu cărţi, albume de pictură, discuri cu muzică clasică, vedeam întotdeauna muzeele din oraşele pe care le vizitam cu ai mei în vacanţe, dar nu am fost supus vreunei educaţii sistematice în vreo direcţie precisă şi nici nu am fost vreun copil care să înghită rafturi de biblioteci. Când aveam spre 18 ani şi dădeam semne că mă interesează filmele, ai mei au fost foarte drăguţi, au făcut nişte eforturi considerabile pentru vremea aia şi au cumpărat video şi telecolor - iar mai târziu, de-a dreptul o cameră video - obiecte care, fiecare în felul lui, m-au expus mai intens unui contact cu cinematograful. Dar, în final, având camera video în mână, mi-a devenit mai clar că nu e niciun raport între un aparat de filmare şi înţelegerea felului în care trebuie să povesteşti; că poţi să te uiţi la 100 de filme şi că, în final, e posibil chiar să înţelegi cum poţi să replici unele chestii din filmele alea, dar asta nu te face să ai un punct de vedere al tău despre cinema. Ce vreau să zic e că, în final, e foarte dificil de zis ce anume te îmboldeşte să devii povestitor - fie scriitor, fie cineast -, ce favorizează înclinaţia asta şi dacă are ceva de-a face cu şcoala, educaţia, meseriile părinţilor etc. Nu ştiu.

Cum se simte un ieşean ajuns prima oară în Bucureşti? Ştie să „dea din coate", ca oltenii?
N-am fost niciodată în stare să obţin ceva băgându-mă în faţă - ceea ce într-o vreme m-a pus pe gânduri - mi-am dat seama că, dacă aş fi pe un vapor care se scufundă, n-aş avea nicio şansă să prind un colac de salvare. Singurul lucru pe care am ajuns să-l fac foarte bucureşteneşte e condusul maşinii - dar nu prea se pune, căci nu e o luptă corp la corp, ci cu arme. Alt-fel, în parc, când văd că atât de mulţi copii sunt învăţaţi să nu respecte nicio ordine sau regulă dacă vor să obţină o instalaţie de joacă, ci pur şi simplu se îmbulzesc şi se luptă - mă întreb dacă ştiu cum să-mi pregătesc copiii pentru traiul din România, unde mai mult supravieţuim decât convieţuim.

Mungiu la „Sandokan"şi „Actorul şi sălbaticii"

Care e primul film pe care l-aţi văzut şi care v-a marcat? Există vreun film despre care puteţi spune că v-a determinat să faceţi cinematografie?
E bine să ne punem un pic în context: eu sunt crescut în Iaşi, în vremea comunismului. Acolo nu aveam Cinemateca şi nu prindeam decât posturi ruseşti. Vedeam filme populare: „Operaţiunea Capricorn 1", „Pe aripile vântului", „Sandokan - Tigrul Malaieziei", „Ziua cea mai lungă", „Pour la peau d'un flic" (n.r. - „Afacerea Pigot", cu Alain Delon), „Actorul şi sălbaticii", „Dirty Harry" (n.r. - „Comisarul Harry", cu Clint Eastwood), „Fata fără Zestre", „Vremea ţiganilor", filme cu Bud Spencer, Pierre Richard, Louis de Funès, plus toate filmele româneşti care veneau în oraş. Mai târziu am avut acces, odată cu galele studenţeşti, la proiecţii cu esenţialii cinematografiei mondiale, cum erau consideraţi atunci: Antonioni, Fellini, Wajda, Tarkovski, Forman, Bergman, Buñuel şamd. Dar n-am un singur film despre care să am amintirea că m-a determinat să fac cinema - interesul ăsta s-a creat ca un sediment, încetul cu încetul, şi nu ca o revelaţie. Şi sunt foarte multe filme fundamentale din istoria cinematografiei pe care nu le-am văzut încă nici până astăzi.

Ce preferă azi fostul profesor Cristian Mungiu? Să citească o carte sau să se uite la un film?
Mi-e teamă că atunci când am un moment liber nu prea ştiu ce să fac cu el şi cam rămân pe gânduri până trece sau îmi găsesc o treabă - şi că, în orice caz, prefer să fac altceva decât să citesc sau să mă uit la un film. Mai degrabă aleg să mă joc cu copiii sau să citesc ziarele - văd prea puţine filme şi citesc prea puţine cărţi. Când apuc, cel mai atras mă simt să citesc proză contemporană, românească, şi scenarii. La cinema pot să văd orice fel de film - la TV sau pe DVD văd foarte rar filme. Şi cumva prefer de multe ori o tură cu bicicleta sau o plimbare prin cartier timpului petrecut în faţa unui ecran.


„După dealuri" a avut premiera vineri
Distins, anul acesta, la Cannes cu premiile pentru scenariu şi interpretare feminină, filmul „După dealuri", regizat de Cristian Mungiu, a avut premiera în cinematografele româneşti vinerea aceasta. Pelicula va putea fi văzută la Movieplex Cinema Plaza, Cinema City Cotroceni, Patria şi Studio - în Bucureşti, Cityplex Braşov, Cityplex Constanţa, Cityplex Tulcea şi Victoria - în Iaşi.


„M-am concentrat să nu uit să fac şi să zic ceea ce gândisem"

Există un autor sau o carte care v-a schimbat percepţia asupra lumii?
Acum, percepţia asupra lumii e o vorbă foarte mare şi, în general, eu mă feresc de categorisirile prea grandioase. Dar cred că „Catcher in the Rye" (n.r. - „De veghe în lanul de secară", de J. D. Salinger) a fost cartea care m-a făcut să am cea mai palpabilă reacţie post-lectură: aveam 17 ani, m-am urcat pe bicicletă şi mi-am dat drumul la vale pe o râpă abruptă cu cât prindea bicicleta - tremura de să-i sară şuruburile, dar nu-mi păsa prea tare în clipa aia ce se întâmpla mai departe. Am terminat cu un nod în gât „Le Grand Meaulnes" (n.r. - de Alain-Fournier) - şi astăzi, de fiecare dată când o văd la anticari, o cumpăr gândindu-mă că, eventual, am s-o fac cadou cuiva care nu ştie ce pierde necitind-o. Dar, în adolescenţă, romanul meu preferat era „America". Apoi am citit aproape tot Kafka, dar „America" o ţineam lângă pat şi o reciteam foarte des - mi se părea că nimeni nu a aşezat vreodată cuvintele mai just decât omul ăla - şi asta în traducere.

Ultimele două producţii semnate de dumneavoastră sunt centrate în jurul poveştilor de viaţă ale unor femei. Vă simţiţi mai apropiat de poveştile unor destine feminine?
Eu am fost atras în primul rând, în ambele situaţii, de poveste, de puterea ei, de problematica pe care o aducea în discuţie, de datele ei de a genera un film puternic şi complex. Ambele poveşti au în vedere cumva şi un fel de agresiune socială asupra individului şi e posibil ca femeile să fie mai expuse unor violenţe de felul ăsta decât bărbaţii. Dar n-am făcut alegerea asta deliberat.

Momentul de vârf din cariera de până acum a lui Cristian Mungiu, la Cannes, în 2007, când actriţa Jane Fonda i-a înmânat prestigiosul Palme d’Or, l-a prins pe regizor „amorţit“

Momentul de vârf din cariera de până acum a lui Cristian Mungiu, la Cannes, în 2007, când actriţa Jane Fonda i-a înmânat prestigiosul Palme d’Or, l-a prins pe regizor „amorţit“

Poveste cu Moskvici, smântână şi curcan viu

Care ar fi episodul din viaţa dumneavoastră în jurul căruia aţi scrie un scurtmetraj?
În primii ani după ce mă mutasem la Bucureşti, m-a rugat taică-meu să ajut un doctorand basarabean să se orienteze spre şi în Bucureşti, unde venea să aibă o întâlnire cu îndrumătorul lui de teză, omul fiind la primul drum în România, iar Bucureştiul înspăimântându-l ca megalopolis. Ne-am întâlnit undeva, pe lângă Vaslui, el venind dinspre Albiţa, împreună cu nişte rude din Ucraina curioase să ne vadă ţara, într-o maşină încărcată ca pentru concediu. Când ne-am întâlnit, avea capota de la Moskvici-ul lui deschisă şi făcea vânt cu un carton, să împrăştie aburii care ieseau din motor. Şi am ţinut-o aşa nouă ore până la Bucureşti. Deşi mergea cu 50 de kilometri pe oră, nu ştiu cum a făcut că, până să ajungem, a fost oprit de trei ori de către poliţie şi amendat de două. Se gândise să aducă îndrumătorului de doctorat ceva frumos, de suflet, preţios - şi, după o lungă introspecţie, se decisese la un borcan de 10 litri de smântână adunată borcan cu borcan vreme de o săptămână, un curcan viu şi 15 exemplare cu autograf din placheta lui de versuri, în caz ca domnul doctor voia să dea cadou şi altora. În loc de 6 seara, am ajuns în Bucureşti pe la 11 noaptea. Fusese o zi fierbinte, smântâna scotea bulbuci, curcanul gâfâia, eram cu toţii năduşiţi şi prăfuiţi. N-a vrut să-şi sune îndrumătorul de pe drum, neştiind să-i zică la ce oră ajunge, iar în Bucureşti, când am ajuns şi a sunat, doctorul i-a zis că e foarte târziu pentru vizite şi că să vină direct la catedră a doua zi. A insistat totuşi, zicându-i că i-a adus un cadou de suflet care nu poate aştepta că se strică - aşa că spre miezul nopţii am ajuns la mama mă-sii, pe undeva, prin Balta Albă, la adresă. L-am ajutat să urce cu teza de doctorat şi toate plocoanele în lift, dar n-am intrat în apartament că mi-era ruşine. Întâlnirea a fost scurtă - două minute mai târziu a ieşit livid, cu curcanul în braţe şi smântâna în paporniţă, şi a zis: „Domnul doctor e vegetarian". Am insistat să-i duc la un hotel, dar nu, au decis să doarmă cu toţii în maşină - Bucureştiul pare un oraş foarte frumos - mi-a zis. La despărţire mi-au dat mie smântâna, că le părea rău de ea.

Care a fost primul lucru care v-a trecut prin minte când aţi aflat că primiţi Palme d'Or, la Cannes?
Thank God!
(n.r. - Mulţumesc Domnului!) Altfel însă, nu prea am avut vreme să mă gândesc la cine ştie ce. M-am concentrat să nu uit să fac şi să zic ce mă gândisem că am să fac şi să zic dacă se întâmplă. Bănuiesc că din afară pare că a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, dar eu am ratat cvasi-complet bucuria, eliberarea, efuziunea - se adunase atâta presiune, miza era colosală, iar singura cale de a supravieţui onorabil momentului a fost să mă pregătesc pe dinăuntru pentru orice situaţie - să mă amorţesc, nu ştiu cum să spun. Şi, oricum, nu e stilul meu să ţopăi pe scaune ca Begnini şi să sărut pe oricine îmi iese în cale. În tot cazul, sper să ajung să nu mai fiu întrebat curând ce am simţit când am luat Palme d'Or - a trecut deja multă vreme de atunci şi încep să mă simt ca Duckadam, ori eu încă sunt în activitate.

Regizorul Cristian Mungiu, între rolele de film, „materialul“ său de lucru


„Pesemne era mai potrivit să se continue producţia de filme cu ilegalişti"

Care e cel mai important moment în producţia unei opere cinematografice? Scrierea scenariului, fineţurile de regizor de pe platoul de filmare, montajul, alegerea actorilor, altul?
Sună îngrozitor de politically correct, dar toate sunt importante. Filmul e ca un interminabil concurs din ăla gen ştii şi câştigi. Poţi s-o dai în bară în fiecare clipă şi ai de făcut alegeri, majoritatea decisive, în fiecare etapă. Scenariul e fundamental, fiind adesea şi cea mai frecventă etapă din care totul porneşte prost - căci atunci când concepţia e greşită, nu ai ce să mai dregi la filmare. Zicând că ai un scenariu bun, următoarea decizie fundamentală e castingul. Nişte actori buni nu salvează filmul dacă scenariul e prost - dar nişte actori proşti fac praf orice scenariu. Pregătirea şi filmarea sunt nişte etape în care trebuie, în permanenţă, să alegi între o grămadă de variante - la început nefiindu-ţi deloc clar cum ar fi mai bine şi de ce. Totodată, în etapa asta, trebuie să găseşti o cale prin care să-i determini pe ceilalţi să facă aşa acum crezi tu, deşi, de regulă, oamenii au şi ei o părere şi nu văd de ce să nu faci tu cum cred ei. Montajul e şi el important, pentru că acolo se dă forma finală filmului - acolo trebuie să înţelegi ce poţi face mai bine cu materialul pe care îl ai - nu mai contează ce ai vrut - şi niciodată nu obţii întocmai ce ţi-ai propus - trebuie în final să obţii cel mai bun film din ce ai. Apoi intervine coşmarul tehnic - niciun film nu se încheie fără etapa în care la sfârşit constaţi că ceva trebuia făcut altfel şi că acum ceva nu se vede, nu se aude, nu se sincronizează bine şamd. Când reuşeşti să ajungi cu filmul în cinematograf eşti epuizat, iar acolo filmul se proiectează de regulă o săptămână per sală şi când, apoi, te întâlneşti cu cineva pe stradă care te întreabă când mai vine filmul, că n-a apucat să-l vadă fiind foarte prins cu treburi, îţi vine să-l iei de gât şi să te omori. Filmul nu mai vine, trebuie văzut atunci când se poate vedea - tu munceşti doi, trei ani pentru săptămâna aia în care se proiectează într-un oraş filmul, după care, gata, pa, vine alt film la cinema.

image

Cristi Puiu ne-a povestit într-un interviu că a urcat pe scenă la Berlin, la decernarea premiului Ursul de Aur pentru scurtmetraj, îmbrăcat într-un pulover care vă aparţinea. Mai ţineţi minte povestea puloverului respectiv?
Păi, am văzut că l-aţi întrebat şi v-a povestit-o el, deci n-are rost să intru în prea multe detalii. În esenţă, avea omul nevoie de ceva care să semene a sacou, ca să urce pe scenă să-şi ia Ursul la Berlinală - că aşa era protocolul - şi i-am zis că i-l dau pe al meu, dacă vrea. Mi se părea normal şi ar fi fost grozav să fi putut continua cu toţii şi mai departe în spiritul ăla însă, din păcate, în viaţă lucrurile sunt mult mai complicate. Păstrez şi astăzi jacheta cu pricina, deşi n-o mai port. În seara aia, când cu Ursul lui Cristi, Nikolai Nikitin - producătorul filmului pentru care eram eu la Berlin (derivat din întâmplarea cu curcanul de care v-am zis) mi-a prins în piept un Ursuleţ de aur pe care îl purta el la rever, în calitate deopotrivă de producător al proiectului nostru şi de angajat al Berlinalei. I-am zis că nu pot să-l primesc, că e preţios etc - a insistat - şi am agreat că o să i-l dau înapoi când oi lua şi eu un Urs de Aur sau poate un Palme d'Or sau altceva important. În 2007, la Cannes, am desprins ursuleţul de pe puloverul meu premiat şi i l-am prins lui la loc la rever.

Mungiu observă că publicul român înţelege altfel filmul

image

Există mulţi pseudocinefili care au opinii categorice vis-a-vis de „noul val cinematografic", având însă exerciţiul vizionării a două-trei filme. Cum vă raportaţi la astfel de atitudini?
Nu cred că are rost să comentez despre cei care au păreri fără să vadă filmele. Sunt însă destui care au o părere proastă despre filmele româneşti în general şi, totodată, despre cele ale noului val văzând filmele. Aici sunt mai multe lucruri de zis: s-au făcut şi se fac multe filme româneşti execrabile, proaste sau doar oarecare - asta e adevărat - şi dacă ai ghinionul să vezi câteva asemenea filme poate să-ţi piară cheful să mai vezi filme româneşti pentru multă vreme. Apoi, ideea asta de nou val e cumva şi nefericită, pentru că îndeamnă la o judecată globală, ori filmele trebuie judecate unul câte unul - niciun film şi niciun autor nu e responsabil pentru vreun alt film sau autor. Şi, în ultimă instanţă, e posibil să vezi filme româneşti recente foarte apreciate afară şi să nu-ţi placă. E OK şi asta. Asta nu înseamnă că filmele alea sunt proaste, că festivalurile alea nu ştiu ce apreciază, că publicul din alte ţări cumpără din greşeală bilete la filmele româneşti etc - înseamnă, din păcate, mult mai adesea, că spectatorul român de film are o înţelegere a cinemaului diferită de cea a regizorilor români de film - chestiune explicabilă ţinând cont de faptul că cei mai mulţi spectatori nu prea au avut
ocazia să vadă filme importante din istoria cinemaului şi că nu au nici astăzi ocazia să vadă altceva decât filme de divertisment şi se gândesc că aşa trebuie să fie toate filmele. De asta organizăm de pildă Les Films de Cannes a Bucarest - să oferim o alternativă cinematografului comercial şi să arătăm că există o diversitate.

„În deşteptăciunea asta, totul ne pute"

Sunt voci care spun că a intervenit un soi de manierism în rândul producţiilor ce aparţin „noului val", o suită de regizori ce ar urma o reţetă care le asigură selecţia în circuitul internaţional. Sunteţi de acord cu această afirmaţie?
Dacă ar exista o reţetă - te întreb - n-ar aplica-o atâţia cineaşti bulgari, tunguşi, groenlandezi, tolmeci, cumani şi aşa mai departe - care îşi doresc foarte tare să ajungă măcar o dată în competiţie la Cannes, cel mai cool loc din lume pentru un cineast? „Aprecierea" asta presupune totodată că festivalurile sunt conduse de nişte stupizi înşelabili care se lasă păcăliţi de liota de regizori şmecheri din România - mai abili decât regizorii de pe întreaga planetă. Şi criticii de film, şi celelalte festivaluri din circuit, şi publicul internaţional, şi distribuitorii din zeci de ţări se lasă şi ei păcăliţi - ultimii plătind şi bani pentru asta. Cum ar veni, toţi sunt proşti, numai noi, aici, suntem deştepţi. Şi, în deşteptăciunea asta, totul ne pute - relativizăm orice valoare. Pesemne că ar fi fost mai potrivit, dată fiind înţelegerea cinematografică din România, să se continue aici producţia de filme cu ilegalişti şi cu alte categorii de cetăţeni care fac cinste poporului şi nu ne fac de râs prin festivaluri.

Unii dintre actorii care au strălucit în perioada filmului comunist îi critică vehement pe regizorii tineri, argumentând că producţiile lor nu se ridică la anvergura filmului regizat, de exemplu, de Sergiu Nicolaescu. Vorbesc despre „mizerabilismul" filmului românesc, despre un minimalism nejustificat. Câtă nevoie avem acum de filme despre daci sau Mihai Viteazul?
Eu am toată simpatia pentru actorii populari de pe vremea „Albumului Duminical" şi, sincer, nu e vina lor că-şi dau cu părerea dacă sunt întrebaţi - însă ce competenţă au ei în chestiunea cinematografică şi ce relevanţă au comentariile lor? Şi cum adică minimalism nejustificat? Nejustificat de ce, de cine? I-aţi întrebat vreodată, de curiozitate, pe oamenii ăştia, ce filme din istoria cinematografului au văzut ei, ce cărţi despre arta asta au citit? Dacă doar ai călărit în filme cu replici din cartea de istorie, e bine să fii mai rezervat în aprecieri. Dar vina nu e a lor. Se practică, din păcate, astăzi, un gen de presă de tip: ăla a zis aşa - tu cum comentezi? N-ai vrea matale să-l scuipi, să-l înjuri, să-l porcăi - ca să facem şi noi un pic de audienţă, că, în afară de scandal public, nimeni nu mai e interesat de nimic? Asta poate că merge la fotbal. Dar dumneata, domnule ziarist, dumneata cum comentezi? Ţi se pare că cel care a făcut o declaraţie despre nu ştiu ce film sau persoană publică sau whatever - are vreo competenţă despre domeniul ăla, are vreo justificare pentru ce a zis? Când decizi că are, întreabă-mă cum comentez. Când constaţi că n-are, pune lucrurile la punct şi asumă-ţi răspunderea să demaşti impostura de unul singur, că de aia lucrezi la ziar.


Motivele pentru care nu avem şanse să candidăm şi la Oscar



Mai 2012: Cristian Mungiu, între Cristina Flutur (stânga) şi Cosmina Stratan, cele două actriţe premiate pentru filmul „După dealuri“

Într-un interviu recent spuneaţi că, deşi „După dealuri" este propunerea României la Oscar, şansele ca un film românesc să fie selectat efectiv sunt infime, date fiind lipsa bugetelor de promovare şi lipsa distribuitorilor de peste ocean. Ce-ar trebui să se schimbe pentru ca drumul filmelor româneşti până în America să fie mai accesibil?

În primul rând, filmele româneşti obţin aprecieri la un festival - cel de la Cannes - care îşi asumă programatic cu mult mai multă sârguinţă să identifice şi să promoveze originalitatea, diversitatea şi excelenţa în materie de cinema - apreciind filme care nu doar zic nişte poveşti, ci cumva inovează şi meditează la mijloacele cinematografului. Oscarul e cel mai popular premiu pentru filme - premiu care însă recompensează valori mai apropiate de tradiţia culturală cinematografică americană: filme care să satisfacă în cât mai mare masură aşteptările publicului, filme a căror măsură a valorii e dată de popularitate, de încasări, de staruri. Deocamdată, s-a întâmplat un mic miracol cu câţiva autori şi câteva filme din cinematografia română şi în ultimii zece ani s-au făcut câteva filme care au ajuns la un nivel de apreciere şi notorietate nemaiatins niciodată în istoria cinematografului românesc. Dar filmele astea au promovat valori stimabile în Europa. Deocamdată, noi nu am făcut decât sporadic filme care să împărtăşească valorile americane. Prin urmare, nu avem de ce să aşteptăm ca Academia Americană de Film să aprecieze ce facem noi, câtă vreme noi nu mergem în întâmpinarea acelor valori şi nu facem filme care să ţintească asemenea recompense. Ăsta e motivul principal pentru care n-am fost reţinuţi vreodată între ultimele cinci filme şi e posibil nici să nu fim în continuare, pentru o lungă perioadă. Apoi vin explicaţiile organizatorice - participarea la Oscar necesită foarte multă promovare, or statul român tânjeşte la distincţii, dar nu mobilizează resurse pentru promovarea valorilor culturale.

ICR a trecut de la Preşedinţie la Senat, lui Horia Roman Patapievici i-a luat locul Andrei Marga. Care credeţi că e şansa de reuşită în urma restructurărilor? Cum evaluaţi activitatea conducerii vechi a Institutului? Puteţi identifica şi părţi mai puţin bune?

Părerea mea este că Horia Roman Patapievici a făcut în cel mai onest mod posibil tot ce putea mai bine ca ICR să devină în cât mai mare măsură un promotor modern şi eficient al culturii române dinamice, vii, contemporane, cu potenţial de interes pentru străinătate - iar progresul înregistrat de ICR sub mandatul domniei sale este consistent şi incontestabil. Asta nu înseamnă că nu erau şi lucruri care funcţionau prost şi provincial - existau destule -, dar nu mi se pare că veneau de pe urma unor prejudecăţi oneroase şi neprincipiale, ci erau rodul lipsei de tradiţie în management cultural, a conjuncturii, ţinând de forma ambiguă de organizare a ICR şi a competenţei variabile a angajaţilor instituţiei. Din păcate, însă, felul în care instituţia a fost măcelărită pe criterii pur politice a devenit notoriu peste tot în străinătate şi ne face cea mai proastă imagine posibilă. Mulţi aici, pe Dâmboviţa, cred că dacă pot cumva prosti opinia publică locală şi pot stăpâni presa să scrie - împotriva evidenţei - ce vor ei, şi-au atins scopul, însă în lumea cea mare adevărul va ieşi întotdeauna cu claritate la iveală.

„De-al casei" la Cannes

Numele: Cristian Mungiu
Data şi locul naşterii: 27 aprilie 1968, Iaşi
Starea civilă: Căsătorit, este tată al unui fiu
Studiile şi cariera:
A urmat clasa de „Literatură engleză" a Universităţii din Iaşi, iar în 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București.
A debutat ca regizor de lung-metraj în 2002, cu filmul „Occident", prezentat în cadrul secţiunii „Quinzaine des Réalisateurs" la Festivalul de la Cannes.
A continuat, în 2007, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile", care a câştigat Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes - „Palme d'Or"- şi a fost nominalizat la „Globul de Aur".
Filmul „După dealuri" a avut premiera la 19 mai 2012, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Pelicula i-a adus lui Mungiu premiul pentru cel mai bun scenariu, iar Cosmina Stratan și Cristina Flutur au împărţit premiul pentru cea mai bună actriţă.
În 28 mai 2007, Cristian Mungiu a fost decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Cavaler.
Locuieşte în: Bucureşti.

Mai 2012: Cristian Mungiu între Cristina Flutur (stânga) şi Cosmina Stratan, cele două actriţe premiate pentru filmul „După dealuri“
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite