Crăciun la sat, Crăciun la oraş

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cetele de colindători au revenit la oraş după ’90
Cetele de colindători au revenit la oraş după ’90

Ioana Popescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, punctează diferenţele între mediul rural şi cel urban. Oraşul a transformat Sărbătoarea Naşterii Domnului într-una a strălucirii. La sat, Crăciunul a rămas multă vreme auster.   

„În esenţă, oraşul întotdeauna «a arătat», spre deosebire de sat care «a făcut», spune Ioana Popescu, etnolog, director de cercetare la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Oraşul a transformat Crăciunul într-o sărbătoare statică, dar strălucitoare.

Citiţi şi:

ANALIZĂ Globalizarea şi hypermarketurile omoară tradiţiile din Banat

Bradul cu ornamente de 14,3 milioane de euro

Familia se strânge în casă ca într-o cochilie sclipitoare, spre deosebire de sat, unde colindătorii se mişcă, ies pe uliţe, preotul merge şi el din casă în casă. „La sat, Crăciunul se face din greu: curăţenie, post ţinut cu sfinţenie, fără brad împodobit. Trebuie să spunem că, în perioada interbelică, la ţară, obiceiul bradului decorat de Crăciun nu exista. Acesta e un împrumut recent pentru comunitatea sătească. Coşbuc povestea că a văzut, pe când era copil, un brad în casa învăţătorului şi a crezut că a murit cineva. Pentru că bradul nu se folosea decât la nunţi şi la înmormântări", explică  specialistul.

Postul la oraş, transformat în dietă

La începutul secolului XX se postea, şi la oraş, dar, încet-încet postul s-a schimbat şi a devenit mai mult o dietă. La sat, postul nu însemna numai abţinerea de la a mânca anumite alimente, ci şi un anumit comportament. De pildă,  o dovadă de post era să-ţi ţii nervii, preocupare care nu există la oraş, să te împaci cu vecinii şi să reacţionezi în aşa fel încât să nu cazi ispită diavolului. Pomul de Crăciun e o invenţie relativ recentă. Un „împrumut" din Germania. La sfârşitul secolului XIX deja acest obicei exista la oraş. Etnologul povesteşte că „podoabele erau făcute de mână, împreună, în familie. Copiii învăţau încă de mici să confecţioneze steluţe de staniol şi scăriţe de poleială. Aceste scăriţe semnificau înălţarea omului către cer. Cu cât omul mai urca o treaptă, cu atât păcatele rămâneau în urma lui".  

Podoabele, aşa cum le cunoaştem astăzi, vin tot din Occident. „Vârful de brad sub forma unui îngeraşul bucolic sau mai degrabă a unui amoraş cu obraji roşii era decupat şi lipit pe hârtie lucioasă şi aşezat pe un disc argintiu de raze, confecţionate la rândul lor din diverse materiale".

Fructele de tipul portocalelor, mandarinelor se aşezau şi ele în bradul de Crăciun pe crengile de jos, mai viguroase, pentru a le putea susţine.  Merele şi nucile, învelite în poleială, de asemenea, îşi aveau locul pe crenguţele mai joase pentru a menţine bradul desfăcut. Beteala era modestă, nu strălucitoare şi colorată ca acum. Bomboanele de pom nu lipseau, chiar dacă nu erau foarte gustoase, erau importante pentru că dădeau strălucire. „Fiecare zonă istorică a ţării avea propriul mod de a împodobi bradul. Eu am moştenit de la familia mea din Transilvania o reţetă de turtă dulce pe care o folosesc şi astăzi. Reţeta e de post, iar turta dulce se face cam cu o lună şi jumătate înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului întrucât rezultă nişte turte tari ca piatra care devin bune de mâncat numai după această perioadă. Turtele dulci cu diverse forme (îngeraşi, inimioare, cruciuliţe) se agăţau cu aţă în brad", povesteşte Ioana Popescu.

Ea adaugă că aceste turte se fac şi acum la sat şi sunt aduse la oraş la diverse târguri tradiţionale: „pot să vă spun că parte dintre ele sunt adevărate opere de artă. Am văzut unele care erau decorate cu sticlă, iată că devin mai puţin manjabile". 

Daruri şi cadouri

Etnologul spune că la oraş, obiceiul este de a face cadouri şi nu daruri. „Diferenţa e că un dar e ceva pe care îl faci cu mâna ta. Presupune un gest de participare şi, de regulă, e un lucru util. Cadoul are doar o strălucire exterioară. Poate fi oricât de mic, dar nefolositor, o joacă pe care ţi-o permiţi", explică Ioana Popescu.

La sat, darurile de Crăciun luau forma obiectelor de îmbrăcăminte, alimentelor, cozonacilor, a turtei dulci, uneori a podoabelor de pus în pom: „la sat nu exista dar de Crăciun. Colindătorii plecau de la gazde cu băţul plin de covrigi, mere şi nuci, drept răsplată pentru că au cântat. E un fel de schimb de servicii. Acum, obiceiul darurilor de Crăciun s-a extins de la oraş la sat". 

Pământ bătut cu bâtele de colindători

La oraş, colindele sunt puţine, grupurile sunt mici, de familie: „cântecele sunt de Stea, pentru Moş Crăciun, vreau să spun colinde culte, de sfârşit de secol XIX. Melodiile şi cuvintele sunt create pentru oraş, pentru serbare, spectacol. La sat se colindă pe uliţe, la fereastră, dar niciodată în casă. Satele se umpleau de colindători. În cântece se vorbeşte despre chinul naşterii Maicii Domnului şi chinul crucificării. Cântecele aveau o utilitate magică şi se încheiau invariabil  cu versurile: nu vă facem niciun rău, aducem pe Dumnezeu".

În perioada Crăciunului aveau loc şi spectacole de teatru popular şi bătăi între cetele de mascaţi (aşa numita malancă): „Acest ritual ajută la curăţirea timpului, scutură oamenii de păcate. În unele părţi ale ţării obiceiul e să se bată pământul cu bâtele pentru a scoate răul de acolo". 

Sărbătoarea Naşterii Domnului, sovietizată

În Epoca de Aur, Crăciunul a supravieţuit în forme schilodite, băgate cu forcepsul în tipare nepotrivite. Deşi ar fi dorit desfiinţarea acestei sărbători până şi comuniştii şi-au dat seama că acest lucru e imposibil. Dacă nu s-a reuşit desfiinţarea ei, s-a reuşit mutilarea. Mai ales la oraş.

Astfel, perioada sărbătorii a fost mutată puţin mai către sfârşitul anului, pomul de Crăciun a devenit pomul de iarnă, iar locul lui Moş Crăciun a fost luat de Moş Gerilă, un împrumut de la sovietici. Românii orăşeni nu mai petreceau  Crăciunul acasă, ci la întreprindere. Copiii îi recitau lungi poezii patriotice lui Moş Gerilă şi primeau, în schimb, cadouri. Pomul de iarnă a devenit mai auster, împodobit mai ales cu vată.

Etnologul Ioana Popescu spune că în ciuda interdicţiilor de tot felul, orăşenii au continuat să serbeze Crăciunul şi să-şi facă brad în casă, dar îl aşezau mai departe de fereastră pentru a nu fi văzut din stradă. „După 1990 s-a revenit la tradiţie, dar sub ce formă? Bradul de Crăciun devine elementul principal  al sărbătorii, devine „trendy", ţine de modă. Bradul a ajuns şi în vitrinele magazinelor şi apare obiceiul ca el să fie împodobit în piaţa oraşului, de regulă în faţa primăriei. Podoabele sunt constituite în principal din funduliţe, mărgele, beteală. Cromatica se schimbă şi ea de la un an la altul. E bine de ştiut că anul acesta se poartă coniac-auriu".

Colindătorii de la sat au revenit la oraş, însă cu o săptămână înainte de colindarea satelor, copiii, corurile, grupurile muzicale cu repertoriu religios, precum şi cetele de mascaţi. Încet-încet, sărbătorile de Crăciun încep să iasă în stradă, după modelul Anului Nou care e de mult în stradă cu mâncare şi băutură. „Toate aceste transformări prin care au trecut sărbătorile arată de fapt puterea Crăciunului. Chiar dacă se schimbă radical, el continuă, totuşi, să existe şi acesta e semnul unei vitalităţi extraordinare. Crăciunul na va dispărea şi va continua să simbolizeze purificarea oamenilor şi renaşterea lui Hristos", conchide Ioana Popescu.  

“Chiar dacă se schimbă radical, Crăciunul continuă, totuşi, să existe şi acesta e semnul unei vitalităţi extraordinare."
Ioana Popescu etnolog

s
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite