Ce s-a ales de lupta lui Ceauşescu pentru pace
0
Vă prezentăm istoria măririi şi decăderii unui ideal confiscat de Partidul Comunist Român şi îngropat de viu în democraţie. Lupta care altădată mobiliza, cu forţa, mase largi, populare, de oameni ai muncii de la oraşe şi sate se stinge, uitată, într-o gheretă din sectorul 2 al Bucureştilor.
„Ceauşescu tot ce face, face numai pentru pace!" stă scris, şi acum, pe fruntea tatuată a unui taximetrist din proximitatea Aeroportului „Henri Coandă" din Otopeni. A relatat despre el „Weekend Adevărul", în urmă cu o lună. Plecând de la această propagandă, iată, bine impregnată în mentalul şi, uneori, în pielea românilor, observând că în această săptămână s-au împlinit 72 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939), obsedaţi şi de istoria mare, dar şi de cea mică, ridicăm o întrebare: „Ce s-a ales de lupta pentru pace?". Există un răspuns al specialiştilor, cum există şi un răspuns al ultimilor „civili" care mai luptă pentru ea - cei din „Asociaţia Culturală pentru Pace".
Profesoara Zoe Petre, care conduce, nu cu mână de fier, dar orişicât, Institutul pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor şi are, deci, grijă de liniştea noastră, aici, în Balcani, îşi aminteşte despre cum a ajuns cuvântul „Pace" să urmeze substantivului propriu „Ceauşescu": „El, dictator fiind, încerca să fie nealiniat. Asta era ultima lui opţiune. I-a plăcut Tito, cum s-a mişcat între două lumi, şi visul lui era să fie considerat liderul «Lumii a Treia» şi al mişcării de nealiniere, dar astea erau problemele lui, nu ale mele. Era o chestie oficială şi noi tratam cu destulă distanţă cam tot ce se întâmpla oficial. Nu erau asocieri benevole, astea erau nişte făcături oficiale, pentru care noi nu ne băteam capul. Dacă eram obligaţi să ne înscriem, aflam. Dacă nu, nu".
''Zoe Petre ducea, în anii '70-'80, o previzibilă viaţă: „Pe vremea aceea, eu eram lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi aveam toate şansele să ies la pensie lector. Nu eram din vârfurile ierarhiei universitare. Poate că dacă aş fi fost decan m-ar fi invitat cineva, dar, altfel, nu-şi băteau capul cu mine. Noi aveam Societatea de Studii Clasice, lupta pentru pace o lăsam pentru cine ţinea să se ocupe de prostii. Era foarte clar că nu lupta pentru pace decidea asupra păcii mondiale. Erau elemente de infiltrare KGB-istă. Ruşii au fost foarte mari maeştri în manipularea în materie de antifascism şi luptă pentru pace. În mişcarea pentru pace internaţională atrăseseră premii Nobel, nu pe mine - Zoe".
Zoe şi menajera abţiguită
Ca un mare istoric, Zoe Petre nu neglijează nici micile note personale: „Când eram eu copil, în 1952, aveam o femeie în casă care cam trăgea la măsea. Se turmenta dimineaţa, bine de tot, şi apoi se ducea la piaţă. Stând la coadă la piaţă au venit să semneze apelul de luptă pentru pace. Ea, cum era afumată, a zis: «Bă, nu semnez nimic! Să vină americanii să bombardeze tot, să nu mai stau la coadă!». Asta era lupta pentru pace".
Şi cum, cum se lupta, propriu-zis, pentru pace? „Se adunau nişte tovarăşi şi tovarăşe şi spuneau ce bine e să fie pace, ce rău e să fie război şi, eventual, semnau nişte manifeste când era o mişcare internaţională. De pildă, marele obiectiv al luptei pentru pace era să interzică americanilor implantarea de rachete cu rază medie de acţiune în Germania (acolo s-a născut şi ecologismul german). În momentul în care Ronald Reagan a devenit preşedinte şi a lansat marile campanii antiruseşti, lupta pentru pace a redevenit un obiectiv de interes mondial pentru ruşi, ca să blocheze modernizarea armamentului în Europa."
Stelian Tănase, istoric şi el, îşi aminteşte: „La un moment dat, prin '87, Ceauşescu a declarat că a redus bugetul militar şi, totuşi, făcea pe nebunul în faţa lui Gorbaciov. Până şi tema asta era confiscată de stat, de partid. N-au fost nişte organizaţii ale societăţii civile astea cu pacea. Ceauşescu pretindea că se ocupă el de chestia asta, cam aşa mergea treaba. Făcea parte din propaganda oficială aţâţarea asta a URSS şi menţinerea unei tensiuni. Cum voiam reforme şi cum ziceam că nu e carne, cum se auzea: „«Bă, ai înnebunit? Vine războiul, staţi dracu' cuminţi, că vin ruşii peste noi, ne fac, ne dreg!»".
Dragoste, nu război
Au avut şi românii „flower-power-ul" lor. În logica PCR, „Cenaclul Flacăra", condus de Adrian Păunescu, exact acest rol l-a îndeplinit: de supapă controlată a frustrărilor tineretului, îndemnat să se iubească pe tunuri, dar, mai ales, să apere patria şi Partidul.
„O lume fără arme şi războaie!"
„Avem convingerea fermă că, acţionând unite, popoarele lumii, în care tineretul ocupă un loc important, pot pune capăt actualei politici de încordare, de înarmare, pot asigura triumful raţiunii, al păcii şi colaborării internaţionale. Faceţi în aşa fel, dragi tineri români şi de pretutindeni, încât să asiguraţi pentru generaţia voastră şi pentru generaţiile viitoare o lume fără arme şi războaie, a păcii, prieteniei şi frăţiei tuturor oamenilor de pe planeta noastră!" Nicolae Ceauşescu, în 1985
Să fie pace în lume!
Să fie pâine pe masă
Şi toţi ai casei acasă
Şi grâu-n brazdă să iasă
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!
Şi ale lumii guverne
Să ştie bine-a discerne,
Nevoia vieţii eterne,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!
Să fie-o blândă lumină,
Şi nu rachete-n grădină,
Doar veşti frumoase să vină,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ! (...)
Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare şi pâine
Şi pentru ziua de mâine
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!
De-o pace dreaptă mi-e sete,
Plenara-ntregii planete
A hotărât ce se vede,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ!
Miniştrii lumii să n-asculte
De interese oculte,
Ci de voinţele multe,
Să fie pace, pace, pace pe Pământ! (Adrian Păunescu)
Ultima redută a frontului antirăzboi
Când i-am întâlnit pe ultimii gardieni ai luptei pentru pace mondială, era o zi care înnebunise şi voia să intre în cartea recordurilor a zilelor drept cea mai caldă din an, din deceniu, din secol sau chiar din istorie, naiba s-o ia! Şi ca să ajungi la aceşti ultimi gardieni ai păcii nu e uşor: o iei încet pe Strada Viitorului (oh, de-aţi vedea cât de înapoiată este Strada Viitorului din Bucureşti!), printre tinere minijupate, florărese epuizate sub povara grea a sânilor, lucrători la pompe funebre, care montează în vitrine coşciuge pentru copii, şi şuţi puerili, tot felul. Te târăşti, apoi, în urma tramvaiului 16 (aşa cum e el, gârbovit şi lipsit de orice speranţă), treci de Piaţa Gemeni care pute toată a şaorma cu de toate şi, mai departe, înduri baladele orientale despre educaţia sentimentală la romul adult, despre onoare şi bani, mai mult bani.
Vasile Lupu veghează, din austerul sediu al „Asociaţiei Culturale pentru Pace“, la bunul mers al omenirii Foto: Laurenţiu Ungureanu
„Asociaţia Culturală pentru Pace", ultimul front al luptei pentru pace, chiar ultimul, apare, ca o iluzie în deşert sau cam aşa, într-o magazie, căci nu putem să-i spunem altfel, de pe strada Vasile Lascăr. Şi magazia aceasta e lângă un atelier de confecţionări chei şi yale şi un service auto care pare specializat în resuscitarea venerabilelor Dacii 1300. Acolo e - lângă mecanici unşi cu toate uleiurile. Iată, ne autodenunţăm: când am aflat de aceşti ultimi mohicani, dacă vreţi să le spunem şi aşa (vor şi ei, deci dumneavoastră de ce să nu vreţi?), am gândit îngust, chiar trivial. Ne-am gândit că fi-vor doi seniori depăşiţi şi comici, că veţi râde, stimaţi cititori, alături de ei. Am fost, adică, nedrepţi şi proşti, şi nici tinereţea, câtă mai e, nu are a ne scuza.
CE AVEM NOI AICI?
Căci aflaţi că în timp ce lupta pentru pace a devenit sinonimă cu lichidarea terorismului, cursei înarmărilor nu i se întrezăreşte încă finalul, iar armonie solicită, în primul rând, economiile marilor puteri, promovarea păcii se tot învecheşte, ca un cântec de, să zicem, Jean Moscopol. Iar „Asociaţia Culturală pentru Pace" e ultima dintre insulele acelea anacronice care, neglijând voit ironia oximoronului „luptei pentru pace", încearcă să ducă mai departe tradiţia porumbelului alb. Ce avem noi aici? O reminiscenţă a lagărului ţărilor ipocrit pacifiste, reunite de Pactul de la Varşovia? Mai degrabă o credinţă, deloc desuetă, că există o Internaţională a oamenilor buni de pe planeta Pământ.
Aici lucrează, subtil dar energic, pentru pacea mondială, septuagenarul Vasile Lupu şi octogenarul Pantazi Cristea. Uitaţi-vă bine la domniile lor, că alţii nu mai sunt! Ei sunt singurii străjeri rămaşi în picioare în această misiune atât de importantă, ei sunt luptătorii care, în ciuda vârstelor, ţin morţiş să stăm cu toţii de gardă, să fie pace, pace pe Pământ. Ei sunt la curent, ştiu care e treaba cu „Primăvara Arabă", cunosc, pot să combată argumentat orice temă mare din „Foreign Policy". Îndrăgitul ziarist Ovidiu Nahoi (expert în idei şi politică globală) să fii şi tot nu le faci faţă!
Fără urmă de ironie: oamenii nu sunt sunt deloc naivi, poate un pic prea romantici, un romantism care însă le stă bine; sunt oricum cinstiţi şi serioşi. Mai tânăr şi mai entuziast, mai în putere, Lupu face şi desface la Asociaţie, deşi nu ocupă fotoliul de preşedinte (funcţie deţinută de o profesoară). Domnul Cristea e, aşa, onorific.
Pantazi Cristea îşi păstrează atât diplomaţia, cât şi scepticismul în relaţia cu presa, căci au mai venit de la ziar (alt ziar) şi au făcut articol, dar nici numele nu i l-au scris corect, şi-au bătut joc. L-au numit Ghica Pantazi, ca pe celebrul jurist cocoşat de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ironizat şi de Eminescu, şi de Caragiale - mai mare râsul. Nu e supărat - bine că au venit, că au mediatizat!
„Mişcările pentru pace şi-au cam trăit menirea"
În sediul „Asociaţiei Culturale pentru Pace" tronează, desigur, mari bărbaţi ai neamului românesc - se impune, natural, unionistul Alexandru Ioan Cuza. Dintr-un colţ, mai dosit, ce-i drept, răsare chiar şi profilul lui Octavian Goga - căruia mai că i-au fost iertate simpatiile prea de dreapta. Ei, Lupu şi Pantazi, veterani ai anevoioasei „bătălii" împotriva războaielor, au moştenit, treptat, după Revoluţie, frâiele „Alianţei pentru Pace". Pentru cei fără vârstă sau fără memorie, Alianţa aceasta era o organizaţie de căpătâi în vremea „genialului arhitect al păcii în lume", tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Dar nu despre asta e vorba, căci mare rău a mai făcut Ceauşescu în dorinţa lui de a lua Nobelul pentru Pace. A compromis, pe nedrept şi probabil iremediabil, o mişcare fundamental pozitivă - aşa cred membrii „Asociaţiei", şi aşa credem şi noi, pacifişti fiind.
Pantazi Cristea (stânga) şiVasile Lupu încearcă să consolideze, prin cultură, conştiinţa umană Foto: laurenţiu ungureanu
TOVARĂŞI, ISTORIA!
„Noi am rămas aici şi ne-am transformat în Asociaţie, am găsit chiar şi o lozincă reprezentativă: «Promovarea păcii prin cultură». E altceva!", explică Pantazi Cristea. „Eh, ne cam merge pâra că până în '90 Alianţa a fost condusă mai mult de politicieni, dar gata!, noi nu mai avem nimic acum cu politica. Suntem, aşa, civili", dă asigurări Vasile Lupu.
„Alianţa pentru Pace" a luat naştere, formal, în anul 1947, când un grup de intelectuali ai vremii, care se mai întâlneau, izolat, să dezbată problema echilibrului şi bunei-înţelegeri între popoare, a fost înghiţit de Partidul Comunist. În câţiva ani, organizaţia protejată de Partid s-a extins cu filiale în toate regiunile ţării, sub coordonarea comuniştilor şi a asociaţiilor similare existente în ţările Pactului de la Varşovia. Cristea şi Lupu, amândoi profesori la bază (primul de istorie, al doilea de română), umanişti din fire, au aderat la idealul păcii în 1972, înfiinţând Filiala Sectorului 2 din Bucureşti. De atunci n-au dezertat de pe acest front. Astăzi, pe listele „Asociaţiei Culturale pentru Pace" mai figurează 64 de membri, însă abia dacă nouă dintre ei mai sunt, cu adevărat şi cu greu, activi.
Dacă, până în '89, ar fi luptat pentru pace, cumva războinic, până la ultimul, astăzi cei doi exploatează latura culturală a înţelegerii dintre popoare şi, mai intim, dintre oameni. „Un om cult nu este niciodată violent!" e crezul lui Pantazi Cristea. Au şi ei, însă, o mare mâhnire: despre pace nu prea se mai vorbeşte astăzi. De ce? Ce rău a făcut ea, pacea? E rău să fii activist pentru pace? Şi iar, de ce? „Înainte, organizaţia de la centru avea legături cu toate judeţele! Făceam activităţi mari, făceam concursuri pe ţară, concursuri unde se câştigau bani!
Bani, să ştiţi! Aveam sindicatele şi directorii şcolilor la mâna noastră, unul nu comenta! Astăzi, abia dacă ne mai ia cineva în seamă! Nu mai vor oamenii, ce să le facem? Consideră că pacea e un dat. Noi am rămas în frumoasa tradiţie a mişcării pentru pace cam ultimii", oftează Lupu. „Ce-i drept, mişcările pentru pace, din care am făcut parte şi noi, şi-au cam împlinit menirea, au stabilizat oarecum situaţia. Ce să mai, e pace, asta e clar! Acum însă trebuie să consolidăm şi conştiinţa umană!", adaugă, cu înţelepciune, domnul Cristea.
Cum se consolidează conştiinţa umană astăzi, când apelul la moralitate, la chibzuinţă este, parcă, tot mai ignorat? „Asociaţia Culturală pentru Pace" are o viziune, o viziune adevărată, pe termen lung. Şi iată cum „Asociaţia" face mai mult ca o adunare de ONG-uri cu pretenţii la finanţări europene şi alte cele: „Facem concursuri din astea «cine ştie răspunde», ca pe timpuri. Facem cu clase mai mici, cu a III-a, a IV-a, mai rar cu a V-a, că deja... Facem noi întrebările, facem şi răspunsurile, facem, de ce să nu facem?", explică, mândru, Lupu.
Odinioară, pe bulevardul Magheru se mărşăluia încet pentru pace, pentru dezvoltare, pentru pâine Foto: arhivele naţionale
„Dominant este, desigur, Creangă"
Tineretul este, deci, în continuare un factor activ al luptei pentru pace. Concursurile sunt organizate între clasele aceleiaşi şcoli şi se axează îndeosebi pe teme istorice, dar vizează şi literatura pentru copii. „Dominant este, desigur, Creangă. Avem, să ştiţi, şi nişte scriitori, bine, mai mult cu snoave, avem şi nişte actori ai noştri. Îl avem şi pe fratele actorului Uritescu, profesor şi el - îl mai aduce şi pe frate-său, pe actor, din când în când. Iese foarte frumos!", explică Pantazi Cristea, întrerupt jovial de colegul său.
„Ia uite ce-am iniţiat noi!", murmură blajinul domn Lupu, ca şi când ar vorbi cu copiii pe la concursuri. Chiar, ia uite! Este un poiect internaţional, în colaborare cu Asociaţia Românilor din Catalonia. „Am găsit, la o bibliotecă publică din Barcelona, un spaţiu de vreo cinci rafturi. Am dus acolo ceva cărţi, dar trebuie să ducem şi mai multe, şi mai selectiv. În Barcelona sunt, totuşi, vreo 600.000 de români. Mult!", plusează Lupu.
Lectura, un apanaj al omului cult la care aspiră cei doi pacifişti, nu este neglijată de „Asociaţia Culturală pentru Pace". În sediu este amplasat şi un modest centru de împrumut, frecventat regulat de 35 de cititori deloc neglijabili. Oricine poate veni însă, marţi şi joi, după prânzul cel mic, încolo, pentru a împrumuta cărţi.
„Am avut, prin '90, nişte combinaţii cu edituri. Ba chiar pe unele le-am ajutat noi să se înfiinţeze după Revoluţie. Eh, când mai scoteau cărţi cu greşeli, ni le dădeau nouă. Aşa am pus mâna pe literatură!", ne lămureşte Lupu, care a condus, la viaţa domniei sale, biblioteci, nu glumă! Şi găsiţi cărţi rare şi bune la Asociaţie. Am remarcat un splendid volum de nuvele poloneze, poate pe nedrept uitate şi ele.
"Aveam sindicatele şi directorii şcolilor la mâna noastră, unul nu comenta! Astăzi, abia dacă ne mai ia cineva în seamă!''
Vasile Lupu pacifist
64 de membri are „Asociaţia Culturală pentru Pace", însă doar 9 dintre ei mai sunt activi.
Avertismentul lui Curie
Judecând, poate, reducţionist, dar cu siguranţă adevărat, pentru Pantazi Cristea şi Vasile Lupu, pacea presupune, în primul rând, eliminarea pericolului unei bombe atomice. Gândindu-se însă la cei 66 de ani de la, sperăm, ultima bombă atomică, cea de la Nagasaki, e clar, spun cei doi, acum, că nu mai există pericolul unui război nuclear! „Conştiinţa umană a evoluat, oricine se gândeşte că o bombă atomică nu rezolvă nimic. După căderea comunismului în Răsăritul Europei s-a temperat agresiunea între cele două blocuri - NATO şi-a găsit o justificare prin lupta împotriva terorismului, iar Federaţia Rusă, destul de înţeleaptă, a înţeles că trebuie să colaboreze. Englezii şi americanii, care erau corifeii luptei împotriva Uniunii Sovietice, acum dau mâna cu ruşii, se împrietenesc. Sunt alte condiţii!", spune Pantazi Cristea, privind viitorul drept în faţă, cu optimism.
„Lumea a înţeles, chiar a înţeles", crede acesta şi, pentru a ne demonstra, îl citează pe Frédéric Joliot-Curie, ginerele celebrei savante Marie Curie şi coordonatorul Congreselor Mondiale pentru Pace din anii '50. „Domnilor, eu îmi măsor cuvintele şi nu vreau să înspăimânt pe nimeni, dar, dacă se dă o bombă atomică la Leningrad, vor fi distruse şi Helsinki, şi Stockholm, şi toată zona! Nu ne jucăm cu aşa ceva!", a spus chimistul francez, într-un puseu de umanism şi de sinceritate, în '54, în Berlinul divizat.
Pacea, asistată social
La sediul de pe Vasile Lascăr, din sectorul 2, „Asociaţia" plăteşte chirie: simbolică, dar tot chirie. 30 de lei pe lună pentru 17 metri pătraţi. Locul e dat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Capitalei. „Pe noi nu ne obligă nimeni, dar aici nu avem vreun ajutor. Cei care ajută, care sprijină, sunt ai noştri, care sunt oricum atâţia câţi mai sunt. Puteţi să scrieţi că suntem ultimii mohicani! Şi nici nu se mai întrezăreşte să vină altcineva din urmă. Nu se mai revigorează mişcarea în niciun fel! Avem şi un membru al Partidului Ţărănist care se chinuie şi el să facă treabă. Are 76 de ani", se lamentează Vasile Lupu.
Ceauşescu şi liceul de turişti
Pantazi Cristea a fost director la „Emil Racoviţă", pe când liceul era de turism. De atunci a păstrat această întâmplare cu iz fantastic, dar, garantează dumnealui şi noi îl credem, adevărată. „La o adunare de învăţământ, Ceauşescu a spus: «Am auzit că există în Bucureşti un liceu de turişti! Nu e posibil, tovarăşi!». Şi a dat dispoziţie şi a doua zi ne-a desfiinţat. Pe atunci era ministru Paul Niculescu-Mizil şi a transformat «Racoviţă» într-o şcoală sportivă, ca să nu mai fie de turişti". De ce s-a compromis comunismul? - îndrăznim să întrebăm. Pantazi Cristea are un răspuns, acest răspuns: „Comunismul s-a compromis pentru că era o nomenclatură care domina totul şi, pe fondul social greu al populaţiei, exista totuşi o categorie de activişti care trăia mai bine. Cu magazine speciale, policlinici speciale, plecări în străinătate, cu de toate. Şi lumea vedea, simţea.
Acum este şi mai tragic. Că s-a compromis şi capitalismul. Am impresia că nu trebuie să ne mai gândim la orânduiri sociale din astea absolutizante: comunism, capitalism. Să fie un amestec! Uitaţi-vă la ce fac chinezii, cum amestecă lucrurile acolo în interesul populaţiei. Ideologia se pare că strică". Şi o spune cu tristeţea justificată a omului care a muncit mult şi cu suflet. Finalul merită recitit, fie şi rar. Pantazi Cristea: „În orice caz, lumea mai e nostalgică uneori, tocmai pentru că astăzi nu s-a rezolvat ceea ce a avut lumea în cap ca ideal. Noi nu avem de ce să avem nostalgii".
Se încarcă comentariile...
