Dragă statule român,

Uşor e să stai la căldurică la stat şi, de sub plăpumioara protectoare, să faci teoria chibritului care nu se aprinde!

Te rog, primeşte micile mele rânduleţe, oricum ai fi, minimal, maximal, neputincios sau poliţienesc. În definitiv, eşti al meu şi sunt al tău, ca-ntr-un cântec. În fiecare zi îmi ceri câte ceva: impozite, participare, atitudine, respect, sacrificiu. Când muncesc, să fiu eficient. Când mă plimb pe stradă, să fiu civilizat. Martor al nedreptăţii, îmi pretinzi spirit civic. Iar când te părăsesc vremelnic, îmi ceri să nu te fac de râs, să nu-ţi stric „imaginea". Am fost crescut cu ideea că nu există altul mai bun decât tine. Pentru simplul fapt că m-am născut pe malurile Dâmboviţei, constat că-ţi sunt dator. Odinioară, un cap luminat s-a exprimat cam aşa: „Nu te întreba ce face statul pentru tine, întreabă-te tu ce faci pentru el!" Frumoase vorbe, rămâi mut! Ei bine, azi întorc foaia. Am să fac o pauză creştinească de supunere şi compasiune. După o viaţă de om, pot să te întreb, multiubite şi stimate statule, ce faci, ce ai făcut tu pentru mine?

În fapt, tu hotărăşti doar cum îmi consumi banii. Angajezi cohorte de funcţionari care au, de-a dreapta lor, sertăraşul unde îmi depun obolul. Politicieni care-mi reglementează viaţa cu legi. Miniştri şi secretari de stat, directori şi inspectori care mă conduc şi mă inspectează toată ziulica. Din tot ce câştig, îţi tragi partea leului. Cam trei sferturi. Când te întreb de ce nu-i primesc înapoi sub formă de servicii şi protecţie, brusc, te răţoieşti că sunt comunist, socialist, bolşevic, anarhist sau asistat. Îmi sugerezi, fără ruşine, că te plătesc prea puţin! Tu nu poţi crea locuri de muncă, dar eşti decis să-mi pui pumnu-n gură dacă sunt gata să mi-l creez pe-al meu. Te plângi de dimineaţa până seara că nu sunt bani şi trebuie să te-mprumuţi şi mă împingi să-mi caut norocul pe alte meleaguri. Că aşa sunt economia de piaţă şi lumea largă. Dar, stupoare, tu hotărăşti pe ascuns cui dai pământul de sub tălpile mele, apa mea de băut, bogăţiile din adâncuri şi aerul pe care-l respir. Tu eşti proprietarul proprietăţilor mele şi ţi se fâlfâie. Pentru că tu faci distribuţia resurselor. Ciudat, în fruntea listei stau doar protejaţii tăi care mă scuipă-n cap. Tu decizi, cu de la sine putere, fără măcar să mă întrebi, ce este binele şi ce e răul. Tot tu hotărăşti, deşi te pretinzi neputincios, cine trăieşte şi cine moare şi, curios lucru, hotărăşti întotdeauna la fel: câştigă cel care te unge mai tare. Nu pe tine, direct, ci armata ta de mercenari lacomi. Şi îmi spui: „Nu-i normal să triumfe cel mai puternic? Nu-i în legea firii să rămână pe piaţă cel mai bun, mă rog, cel mai bazat?"

Astfel, pas cu pas, te întorci la legea naturii, unde cel slab e sfâşiat, deposedat, alungat, parazitat, în numele logicii universale şi circulare. Că-i zice legea pământului, a talionului, omertà, nu contează, ne întoarcem, în sfârşit, la natură. Păi ce e statul ăsta, să dea, să tot dea? Numai că eu, unul, constat cu uimire că statul român mă minte. El nu-mi dă înapoi nimic, are mână numai de luat. Educaţia e precară, sănătatea e la pământ, investiţiile publice sunt prosteţi şi cu parandărăt, poliţia e ineficientă, iar justiţia, coruptă! „Iarule, nu-nţelegi că nu sunt bani?" Am înţeles, statule, nu te enerva! Dar ce-ar fi să te vindem pe tine, mai întâi? Lume, lume, am un stat de vânzare, îl dau ieftin. Numai că trebuie luat la pachet cu funcţionari cu tot! Aha, nu se bagă nimeni! 

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990), „Poeme alese" (2002) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011).