INTERVIU Mircea Ionescu-Quintus, avocat: „Am fost condamnat la moarte de legionari“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea  Ionescu-Quintus
Mircea Ionescu-Quintus

A fost ameninţat cu moartea. A îngheţat pe frontul sovietic. Singurul copil i s-a născut pe când muncea la Canal. I-a cunoscut pe Nicolae Iorga, Carol al II-lea, Ion Gheorghe Duca şi Mareşalul Antonescu. Are 95 de ani. Aceasta este viaţa care bate filmul a lui Mircea Ionescu-Quintus.

Mircea Ionescu Quintus a murit vineri, 15 septembrie 2017,  la vârsta de 100 de ani.

„Staţi aşa, copii, ies şi eu până afară, să vă însoţesc. Aşa se face", ne-a spus Mircea Ionescu-Quintus, la finalul unui interviu-maraton. Şi-a pus nişte ochelari mari, uşor demodaţi, ca mafioţii din filmele lui Martin Scorsese, şi s-a avântat în căldura cumplită de afară, nu înainte de a-i striga soţiei: „Ies afară, mami!". E o senzaţie ciudată să te îndrepţi spre ieşirea dintr-o curte oarecare din Ploieşti, având lângă tine aproape un secol de istorie ambulantă. Mircea Ionescu-Quintus încurcă rar anii, dar, când se întâmplă, o face cu intervale de întregi decenii, rotindu-se derutant pe limba sa. Era 1946?

Ba nu, era 1936, cred. Derutant spuneam, mai ales pentru cei care trăiesc „în zilele noastre" şi pentru care până şi amintirea unor detalii din luna trecută devine o muncă sisifică. Mircea Ionescu-Quintus le-a trăit pe toate. Război, condamnări la moarte, muncă silnică şi comunişti, Securitate, regi, legionari, Mareşalul, ba chiar şi democraţie.

A sărit dintr-una în alta, cu lejeritatea unui campion mondial la mers pe sfoară. Nu-i foarte prietenos prezentul, asta-i drept, dar cum poţi să te întristezi având atâtea amintiri în urmă? Cum te poţi plictisi de ziua de azi, când pe faţa ta se citesc toate urmele unui veac fascinant şi diabolic, sângeros şi naiv, plin de cruzime, dar şi de romantism?

„Weekend Adevărul": Domnule Quintus, am vrea să începem cu locul naşterii dumneavoastră. A fost o întâmplare faptul că aţi văzut lumina zilei pe actualul teritoriu al Ucrainei?

Mircea Ionescu-Quintus: Tatăl meu era deputat, iar Parlamentul nostru, în timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, s-a mutat de la Bucureşti, unde era sediul, la Iaşi. Când nemţii s-au apropiat şi de Moldova, parlamentarii s-au refugiat la aliatul nostru, Rusia. Mama mea era gravidă cu mine. În martie 1917, când au început durerile facerii, au internat-o într-un spital evreiesc din nordul Rusiei. Acolo m-am născut. Martorii naşterii mele au fost trei parlamentari din Prahova. Mi-au făcut cadou o foarte frumoasă icoană rusească. Toate acestea se întâmplau în preajma Revoluţiei din Rusia, aşa că nu mi-au făcut acte de stare civilă, din cauza haosului de acolo. Timp de patru ani, eu n-am avut act de naştere. Părinţii mei şi-au amintit abia când au trebuit să mă înscrie la grădiniţă. Tatăl meu a făcut atunci un proces în constatarea naşterii mele. Din fericire, trăiau colegii lui de Parlament, martorii. Dacă aş fi femeie, m-aş putea da cu aproape cinci ani mai tânără.

Aţi copilărit într-o perioadă de prosperitate. Războiul se terminase, începuseră marile reforme.

Da, era o perioadă bună. Mai bună a fost însă după 1933. Şi asta nu neapărat pentru că în majoritatea acelei perioade au guvernat liberalii, dar era, în general, o perioadă europeană bună. Ţin minte că, după moartea tatălui, în 1933, am rămas în vânt. Fratele meu era încă în liceu, mama casnică, o soră şi ea acasă. Ne-am descurcat foarte greu. Cu împrumuturi, pe care le-am plătit foarte scump. Cu doi-trei ani înainte de a muri, tata a făcut pasiunea asta pentru colecţionarea operelor de artă plastică. Era prieten bun cu Gheorghe Petraşcu, prieten bun cu Marius Bunescu, cu Zambaccian.

Tatăl era o persoană înstărită?

Deloc. Era avocat, dar făcea mai mult politică decât avocatură. Pe vremea aceea, şedinţele erau o dată pe lună la Parlament, cu o singură indemnizaţie. Deci nu se putea trăi atunci cum se trăieşte astăzi. Ne-a lăsat fără niciun fel de resursă. Ne-am împrumutat de la nişte prieteni şi atât de multe datorii s-au strâns, încât, prin 1937, a venit cineva din partea Guvernului, dându-se drept belgian, ca să cumpere lucrarea de bază a colecţiei lui tata: celebrul „Un zugrav", al lui Luchian. Am vândut-o cu 800.000 de lei, cu care ne-am acoperit datoriile. Ridicolă sumă...

Aţi încercat să vă angajaţi undeva?

Mai întâi, am intrat la facultate. Din 1935, m-am angajat cu o jumătate de normă la gara din Vălenii de Munte. Eram impiegat de mişcare. Lucram la birou. Nu mai ţin foarte bine minte, şi trebuie să fiu foarte cinstit, nici nu am făcut foarte multă treabă. Dar mă duceam. Făceam, nu făceam treabă, eram acolo, prezent. Aşa am ajuns eu să am vreo 65 de ani în câmpul muncii, vă daţi seama... Sau 56, să nu greşesc. În fine. Aşa mi-am făcut facultatea. Cu greu. Am terminat în 1938.



Şi aţi ales direct încadrarea în armată.

M-am grăbit. Am făcut Şcoala de Ofiţeri de Armată, că era aici, în Ploieşti, şi puteam să stau acasă. M-am trezit în 1939 sublocotenent şi, din clipa aia şi până în 1945, nu mi-am mai dat jos haina de militar. M-am demobilizat în toamna anului 1945. Şi tot atunci m-am înscris oficial în Partidul Liberal.

Abia atunci?

Din 1936 aveam acordul de intrare în partid. Dar eram student, mi-am văzut de studenţie. Când m-a primit, Gheorghe Tătărăscu nici nu avea carnete de partid. Mi-a dat drept legitimaţie una de călătorie gratuită pe toate liniile ferate.

L-aţi cunoscut foarte bine pe Gheorghe Duca. Dincolo de ce spun manualele de istorie, cum era omul Duca?

L-am cunoscut foarte bine. De fiecare dată când venea în Prahova, trăgea la noi spunând o glumă: „Îmi place să mă duc la Ionel Quintus acasă, că nu-şi pune copiii să recite poezii". Aşa era moda în epocă, atunci când venea cineva, scoteai ţâncii şi începeau... M-a impresionat foarte mult. Un om de o rară distincţie şi blândeţe. Şi cum a fost omorât... Aşa erau legionarii.

Aveaţi atunci idee că următorul planificat pentru a fi ucis eraţi chiar dumneavoastră?

Nici vorbă! M-au chemat să ţin un discurs la dezvelirea unui bust, reprezentându-l pe Duca. Eu nu făcusem politică, nici n-am vrut să vorbesc. Dar mi-au zis organizatorii: „Dacă tatăl tău trăia, vorbea el. Aşa, vorbeşti tu". Şi m-au convins. Se pare că am vorbit bine. Am văzut ziarul de a doua zi: „Înflăcărata cuvântare a studentului Ionescu-Quintus". Ăsta era titlul.

Atunci aţi fost abordat de către legionari?

Exact. Când am coborât de la tribuna unde ţinusem discursul, doi foşti colegi de liceu mi-au spus: „Nu te felicităm, să ştii că eşti condamnat la moarte".

Foşti colegi?

Da, şi nu este singura experienţă neplăcută în acest sens. Din grupa aia care l-a omorât pe Armand Călinescu, doi au fost colegi de clasă cu mine. La liceu. Băieţi admirabili. Puterea lui Corneliu Zelea Codreanu i-a împins până la crimă.

Cum aţi reacţionat la ameninţare?

N-am zis nimic. Eram emoţionat. Era prim-ministrul cu tot Guvernul acolo. Abia ce fusesem felicitat, când...

Practic, la primul contact cu politica aţi făcut cunoştinţă cu ambele tabere.

Exact. Noroc că regimentul meu s-a deplasat în zona de dincolo de Iaşi, înspre Prut. Când au venit legionarii l-au luat pe fratele meu. Ne-au confundat. A durat ceva până i-au dat drumul, au fost aproape să-l omoare. 

Dar pe Corneliu Zelea Codreanu l-aţi cunoscut personal?

Nu, dar l-am cunoscut personal pe Carol al II-lea. Eram la o manifestare. L-am văzut. Era foarte ţantoş, un fel de cocoşel. Nu era prost deloc. El l-a umilit pe bietul Iorga. L-a îmbrăcat într-o uniformă a Frontului Salvării Naţionale (n.r. - Frontul Renaşterii Naţionale), sau cum îi zicea. Bietul omul ăla, cu ditamai barba, arăta ca la teatru. După aia s-a lăsat convins să-i atace pe legionari. Asta i-a adus sfârşitul. Măcar Duca a pierit pentru că a făcut un act de democraţie românească, desfiinţând Garda de Fier. Dar a făcut-o pentru că a socotit că e de datoria lui să salveze România.

"După moartea tatălui, în 1933, am rămas în vânt. Ne-am descurcat foarte greu.''

"Din grupa aia de legionari care l-a omorât pe Armand Călinescu, doi au fost colegi de clasă cu mine. La liceu. Băieţi admirabili. Puterea lui Corneliu Zelea Codreanu i-a împins până la crimă. Eu eram printre puţinii studenţi care nu erau legionari.''

„Mi-ar fi plăcut să fiu legionar"

Cum aţi ajuns în preajma lui Nicolae Iorga?

Mergeam cu tatăl meu la Universitatea Liberă şi Populară, din Vălenii de Munte. Într-o zi, tata mi-a spus: „Hai cu mine, să cunoşti un mare om al ţării noastre". Am luat de câteva ori masa la el acasă, mese pregătite de soţia sa.

info

Foşti aliaţi politici din perioada Convenţiei Democrate Române: Radu Berceanu, Petre Roman, Ionescu-Quintus şi Ion Diaconescu (de la stânga la dreapta) Fotografii: arhiva personală



Cum era Iorga, dincolo de imaginea sa de istoric reputat?

Nu-mi dau seama. Eram destul de tânăr. Aveam 13-14 ani. Mă uitam la el şi tăceam. Îmi era jenă să vorbesc. Îmi amintesc doar că doamna Iorga ne servea cu ouă româneşti. Nu ochiuri, cum se servea de obicei, ci spărgea oul şi îl punea în apă fierbinte. Se lua şi punea deasupra unt. Tata a întrebat-o de ce nu prăjeşte ouăle. Şi Iorga a zis: „Găina nu prăjeşte. Găina fierbe ouăle". Mi s-a părut o treabă aşa, nemaipomenită, şi n-am uitat-o. În rest, nu era foarte volubil. Dar nu pot spune că l-am cunoscut foarte bine. A dat mâna cu mine, sigur că da, poate că m-a şi mângâiat, dar atât.

Revenim la problemele dumneavoastră cu legionarii. Cum vă explicaţi prezenţa atâtor tineri într-o astfel de organizaţie?

Păi, eu eram printre puţinii studenţi care nu erau legionari. Veneam după o perioadă de îmbelşugare economică şi de îmbogăţire a unor politiceni. La ţară nu se trăia foarte bine. Era o stare de nemulţumire din cauza diferenţelor economice. Săracu' se uita strâmb la cei care se îmbogăţeau. Tineretul era de partea oamenilor amărâţi. Era o reacţie socială, totul era foarte naţionalist.

V-aţi pus vreodată problema intrării în rândurile tineretului legionar?

Ştiţi ce m-a oprit? Asasinarea lui Duca. L-am stimat în mod deosebit şi, când a murit, am simţit-o ca pe o a doua dispariţie a tatălui meu. Eram încă în doliu. Nu puteam să-i iert.

Dar, de dragul exerciţiului, dacă o asemenea moarte nu ar fi avut loc...

Cred că mi-ar fi plăcut. Nu ştiu cât aş fi rezistat. Dar mi-ar fi plăcut. Culmea e că printre colegii mei se ştia că fusesem născut într-un spital evreiesc. Şi cum mulţi nu ştiau latină, credeau că numele Quintus este unul evreiesc. Dar cum nu prea dădeam pe la cursuri, n-am resimţit atitudinea asta ostilă.

Viaţa pe front şi întâlnirea cu Mareşalul

Care a fost impresia pe care v-a lăsat-o pe front armata română, în timpul expediţiei din Uniunea Sovietică?

Eu am ajuns până în preajma Stalingradului. Eram pe nişte înălţimi în apropierea oraşului, se vedeau perfect luptele. Armata română a mers cu căruţele! Alimentele şi partea sedentară a fiecărei unităţi combative erau cărate de căruţe. Pe 40 de grade minus! Şi eram cu şepculiţe, nu căciuli. Nu! Păi mie mi-au îngheţat urechile atunci... Mă şi mir că le mai am.

Unde eraţi când a sosit ordinul „Români, vă ordon să treceţi Prutul"?

Toată armata noastră era pregătită. Se aştepta ordinul. Stăteam acolo, nu ştiam de ce şi cum. Când a venit ordinul, am trecut. Nu era presiune deloc. Mie frică mi-a fost doar de legionari. Am fost şi pe linia întâi, am văzut oameni murind lângă mine, dar frică nu mi-a fost. Frica te dărâmă. Nu, la acel moment starea era foarte bună. Şi până la Nistru am mers foarte bine. E adevărat, nici ruşii nu se omorau cu atacurile. Ştiţi cum se spune, erau ca o fată d'aia de o ceri în căsătorie, şi ba vrea, ba nu vrea. Eu i-am văzut cum s-au luptat cu adevărat când am intrat la ei în ţară.

Trebuia să trecem Nistrul?

Era bine dacă ne opream la Nistru. Dar nu se putea. Ne împingeau nemţii de la spate. Nu văd ce ar fi putut face Antonescu. Să le spună nemţilor: „Noi ne-am făcut datoria. Stop!"? Păi ce, era ca relaţia lui Ponta cu Barroso? Să le spui ce se poate face şi ce nu? Oricum, să ştiţi, Antonescu era un ofiţer adevărat.

L-aţi cunoscut direct?

Cât se poate de direct. Se întâmpla în 1944, de Paşte, la Roman. Eram de serviciu, la Comandamentul Corpului 5 de Armată. Generalul era la el acasă, în oraş. Stăteam fără tunică, la birou. S-a zvonit că vine Mareşalul. Le-am zis: „Bine, să fie sănătos!". Nici n-am zis bine treaba asta, că s-a simţit zgomot. Vine Mareşalul la comandament! Nici n-am avut timp să-mi pun tunica pe mine şi m-am trezit cu el în birou. M-am zăpăcit. Era cu nişte colonei galonaţi în spate. „Unde e comandantul?", m-a întrebat. L-a chemat de urgenţă. Până a sosit, m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns că mă ocup cu starea inamicului. „Şi care e starea?". Coloneii din spate îmi făceau semne şi nu înţelegeam ce vor.

Poate că le era teamă să nu-i spuneţi chiar tot adevărul...

Da, ei ştiau care este starea reală. I-am spus: starea lor era bună, a noastră, cu dezertori cu tot, e jalnică. Ooooooo, ce s-a supărat! „Cum? Eu ştiu că e altfel!" M-a întrebat ce sunt în viaţa civilă. I-am spus că sunt avocat. Ooooooo! „Te duci direct pe front, ca să afli cum e războiul!", mi-a zis. Între timp venise generalul şi primul lucru i-a spus să mă trimită în linia întâi. După ce a plecat, m-a chemat generalul şi m-a liniştit. Mi-a spus că i-am transmis doar adevărul. Nici câteva luni n-au trecut şi am fugit din Moldova. Ne-au ocupat.

Aţi fost un militar bun?

Foarte bun. Am şi pierdut cei mai frumoşi ani din viaţa mea, între 21 şi 28 de ani, dar armata m-a ajutat enorm. M-a disciplinat, am învăţat că ordinul e ordin, că nu trebuie să dai un ordin înainte de a-l gândi bine. Şi la punctualitate. N-am lipsit la o şedinţă cât am fost activ în politică. Disciplina asta, simţul datoriei împlinite l-am căpătat în armată. La fel şi respectul pentru popor. Cât îl merită.

"Mie frică mi-a fost doar de legionari. Am fost şi pe linia întâi, am văzut oameni murind lângă mine, dar frică nu mi-a fost. Frica te dărâmă. ''

„Stăteam şi plângeam, gândindu-mă la fiul meu"

„Weekend Adevărul": Cum era atmosfera după al Doilea Război Mondial?Aveaţi speranţă de mai bine, având în vedere că se terminaseră luptele, sau presimţeaţi dezastrul ce va urma?

Mircea Ionescu-Quintus: Până să abdice regele, n-am fost foarte îngrijorat. Aveai pe ce să te sprijini. Drama noastră a început exact atunci când a abdicat regele. Ne-am dat seama că am rămas fără niciun sprijin. Casa ne fusese ocupată de un fel de comandament sovietic. Ştiam cum sunt ruşii încă de mic, când veneau, violau femeile şi furau tot ce prindeau în cale. Ascundeam femeile. Şi asta era armata lor, nu dezertori sau mai ştiu eu ce. În schimb, atunci s-a născut o stare de spirit care ne-a folosit: că o să vină americanii. A ţinut până la abandonarea noastră completă în mâinile ruşilor. Meritul lui Dej a fost că a curăţat ţara de armata sovietică. Abia de atunci parcă am trăit altfel. Am înţeles cu toţii că trebuie să plătim tributul unui partid comunist român, decât să devenim provincie sovietică.

Pentru asta l-aţi apreciat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej?

Ceauşescu şi Dej au avut simţ patriotic. Şi asta vă spune unul care a fost la Canal, am înghiţit multe, dar fără ăştia doi putea fi şi mai rău. Ţărănoiul ăsta din Scorniceşti avea ceva bun, dragostea de glie şi de ţară. S-a îmbătat de putere. Şi a ţinut-o pe vipera aia lângă el.

Aţi pomenit despre perioada petrecută la Canal. Tot atunci s-a născut şi fiul dumneavoastră. Cum aţi primit vestea?

De la Canal plecase un fost deţinut de drept comun, pe care-l apărasem într-un proces. El mă mai ajutase pe mine, împărţea pâine şi-mi dădea şi mie mai multă. Acolo trăiai doar dacă aveai ce să mănânci. S-a întors şi i-a spus soţiei mele unde sunt, că m-a văzut şi că sunt bine. Băiatul meu se născuse deja, dar eu nu ştiam asta. Ştiam doar că nevasta-mea urma să nască, nu ştiam dacă era băiat, fată, dacă se simţea bine sau nu.

Ştiaţi ce nume va avea, măcar?

Înainte să fiu trimis la Canal fusesem deţinut în Penitenciarul Ploieşti, la 100 de metri de casa părintească. De acolo fusese eliberat un om foarte în vârstă, de 80 de ani. A venit la mine: „Ce vrei să-i spui soţiei tale?". I-am transmis că dacă o să fie băiat, să-i spună Răzvan, iar dacă e fată, să-i zică Gina. Bietul om a înţeles greşit. S-a văzut cu soţia mea, i-a spus de Răzvan, „Iar dacă e fată să-i ziceţi Vidra", zice el. Din „Răzvan şi Vidra". Când am primit pachetul la Canal şi am văzut expeditor „Răzvan Quintus", am ştiut că născuse băiat şi că totul era bine.

Ce conţinea pachetul?

Haine şi alimente. Mergeam cu pachetul în mână şi plângeam, gândindu-mă la fiul meu. M-am aşezat pe o piatră acolo şi am stat cu pachetul în mână, ca şi cum
l-aş fi avut pe Răzvan în braţe. (plânge). Iertaţi-mă. Şi când m-am întors acasă, m-a întrebat soţia atât: „Ce-ţi veni, dragă, cu Vidra?". (râde) Atunci am aflat cum fusese transmis mesajul meu.

Cât a durat de când aţi primit pachetul...

Am primit pachetul de Crăciunul lui 1952, iar eu am ajuns acasă în 1954. Era mare deja, nici n-au vrut să-l boteze până nu m-am întors acasă. Răzvan era foarte vorbăreţ, de mititel. Şi când îl ţinea preotul să-l boteze, se uita la el şi zicea: „Tata popa". Nici nu ştia cine e tatăl său.

Cum aţi reuşit să vă reapucaţi de profesia de avocat? Fuseserăţi deţinut politic...

Am avut mare noroc. Şeful avocaţilor prahoveni era un om cu care am făcut războiul. Pavelescu se numea. A venit la mine, acasă, şi m-a întrebat: „Tu ai fost condamnat?". I-am zis, „Nu, nici n-am fost judecat. Am fost trimis acolo ca pedeapsă administrativă de 60 de luni". Mi-a spus că încearcă să mă reactiveze.
Şi aşa a făcut, săracul. Aşa am revenit în avocatură, e adevărat, cu o poziţie net inferioară.

Care a fost reacţia colegilor? Bănuiesc că majoritatea vă cunoşteau trecutul.

Foşti aliaţi politici din perioada Convenţiei Democrate Române: Radu Berceanu, Petre Roman, Ionescu-Quintus şi Ion Diaconescu (de la stânga la dreapta) p Fotografii: arhiva personală

Unora le era frică. Am un coleg aici, Antonescu se numeşte, când mergea pe stradă şi o întâlnea pe soţia mea trecea pe partea cealaltă. Soţie de deţinut politic! Vreme îndelungată, mulţi dintre prietenii mei au uitat de mine. I-am înţeles. Vreau să vă spun că propriul meu frate.... Dar haideţi să nu mai spunem asta. I-a fost frică. L-am înţeles.

Aţi profesat de atunci şi până în 1989?

Da, neîntrerupt.

"Vreme îndelungată, mulţi dintre prietenii mei au uitat de mine. I-am înţeles.''

„Astăzi, puţin le mai pasă oamenilor dacă ai fost sau nu colaborator cândva"

Din perioada comunistă datează şi probabil cel mai neplăcut episod al carierei dumneavoastră. Mă refer la relaţia cu fosta Securitate.

E o temă care nu-mi face nicio plăcere. Eram preşedintele Senatului, în 2000, când a început scandalul. Vă daţi seama cu câtă uşurinţă aş fi putut eu să ajung la orice urmă de dosar. Şi să o fac să dispară. N-am ştiut nicio clipă că interogatoriile care mi se luau se consemnau. Fusesem deţinut politic, întrebările erau obligatorii. Mă chemau o dată pe lună şi mă întrebau diverse lucruri. Dintre persoanele care au apărut acolo, şi sunt multe, niciuna n-a venit vreodată la mine să mă critice. Mă întrebau despre situaţia politică, despre cum merg treburile printre avocaţi. Iar apoi despre cutare şi despre cutare. Şi eu le spuneam că sunt oameni cumsecade. Ceva în genul ăsta. Aveam o relaţie filatelică cu un evreu din Viena. Jumătate din întrebări erau despre evreul ăsta. Cine e? Şi scrisorile erau trimise oficial, prin Poşta Română. Când nu au mai fost mulţumiţi de relaţia cu mine, m-au scos din interogatorii. De altfel, am şi câştigat contestaţia la decizia CNSAS.

Dar întregul scandal v-a afectat.

I-am zis şi nevestei: „De treaba asta nu scap. Niciodată!". Poate să vină şi Obama, nu te mai crede nimeni. Ai rămas cu treaba asta, o porţi. În fine, a fost o perioadă foarte tristă, dar care m-a reabilitat în primul rând faţă de mine. În 2000, deşi toată lumea zicea că fusesem cu Securitatea, prahovenii m-au ales. Sâmbătă am avut conferinţa organizaţiei de Prahova a PNL. Peste 900 de oameni în sală. Am venit niţel mai târziu, ca să nu mă obosesc prea mult. Când am urcat la prezidiu, 800 de oameni m-au aplaudat până m-am aşezat. M-am emoţionat.

Să înţeleg că, măcar pe termen lung, problema relaţiei cu Securitatea nu a fost una dramatică. În plan personal, desigur.

Astăzi, puţin le pasă oamenilor dacă ai fost sau nu colaborator. Nu-i mai interesează. Iar la ţară, habar n-au ce a fost asta. Astea sunt numai fitile ale adversarilor politici. Eu în afară de casă şi de un loc de veci, aici, în apropiere, nu am nimic. Trăiesc din nişte pensii modeste. Am două pensii. Una după 56 de ani de avocatură, de 1.200 de lei, şi am 1.200 pensie de parlamentar, cât a rămas din fosta pensie nesimţită, care era de 5.600 de lei. Restul sunt 300 de la „Veteranii de la Război" şi 300 de la „Deţinuţii Politici". Ne descurcăm, Slavă Domnului.

Aţi fost jenat de fosta pensie?

O vreme, cât luam banii ăia, mulţi, mulţi, mă simţeam foarte jenat când veneau oameni cu 400 de lei şi eu ştiam că am de zece ori mai mult. Îi ajutam cât puteam. Acum nu mai pot.

"I-am zis şi nevestei: «De treaba asta cu Securitatea nu scap. Niciodată!». Poate să vină şi Obama, nu te mai crede nimeni. Ai rămas cu treaba asta, o porţi.''

" O vreme, cât luam banii ăia, mulţi, mulţi, mă simţeam foarte jenat când veneau oameni cu 400 de lei şi eu ştiam că am de zece ori mai mult. Îi ajutam cât puteam. Acum nu mai pot. "

" Securiştii mă întrebau despre situaţia politică, despre cum merg treburile printre avocaţi. Iar apoi despre cutare şi despre cutare. Şi eu le spuneam că sunt oameni cumsecade. Ceva în genul ăsta. "

Epigrame, dorinţe şi reţeta vieţii

Haideţi să vorbim puţin şi despre cealaltă latură a carierei dumneavoastră, cea dedicată literaturii. Lumea vă ştie, în special, ca epigramist. 

Da, epigrama este specia în care m-am remarcat. Mulţi au zis că sunt cel mai înzestrat epigramist în viaţă şi m-au comparat cu Păstorel Teodoreanu. El e spiritul cel mai elevat. Ştiţi celebra lui pledoarie... I s-a fixat un impozit mai mare decât trebuia pe câştigurile din avocatură. S-a dus la contestaţie, în instanţă, cu următoarea pledoarie: „Eu n-am venit că am venit / Am venit că n-am venit". Superb, ce joc de cuvinte!

Dar mai aveaţi timp şi de literatură, cu toată activitatea de prin tribunale?

Viaţa mea juridică n-a fost foarte agitată. Dumnezeu mi-a dat uşurinţa de a mă descurca atunci când mă uitam printr-un dosar. Am avut clarviziunea descoperirii adevărului. N-am pledat niciodată împotriva adevărului. Le spuneam unora: „Domn'le, nu pot pleda pentru nevinovăţia ta. Putem căuta circumstanţe atenuante. Dar atât. Dacă vrei altceva, te duci la altul!". Şi d-asta eram căutat, eram sincer cu oamenii. Îmi făceam plafonul şi apoi îmi vedeam de treburile mele. Şi una dintre aceste treburi era literatura.

Aţi depăşit vârsta de 95 de ani. Cum vă descurcaţi cu sănătatea?

Sunt cardiac. Iau 11 pastile pe zi. Până vă aşteptam, mi-am pregătit trusa. Vă daţi seama, dimineaţa iau trei pastile, la prânz trei, iar seara cinci sau şase. Diferite. Şi am o drăcie d-asta, pentru dimineaţă, prânz şi seara şi mi le aranjez. Am un medic foarte bun, mă vede săptămânal. De pildă, trebuia acum să mă duc la Constanţa. Am maşină, am şofer, am tot ce-mi trebuie. Dar un drum ca ăsta... Mi-a spus doctorul: „Nici să nu te gândeşti". Trebuie să mă menajez. Pe căldură mă simt foarte rău. Alte sute de persoane la vârsta mea nu mai mişcă.

Dar continuaţi să fiţi activ...

A început să-mi fie teamă să merg singur pe stradă. Până se înceapă căldura, aveam un magazin din ăsta, aproape, cu de toate. Acum s-a închis, Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat, că tare bun era. Şi mă duceam zilnic acolo. De când a început canicula, a început să-mi fie frică. Mă simt slăbit.

Unii vorbesc despre „reţeta unei vieţi îndelungate". La dumneavoastră care a fost?

M-a întărit foarte mult armata, mi-a dat sănătate, forţă fizică. Am făcut nişte antrenamente acolo, nici gimnaştii de performanţă nu fac aşa. Una din explicaţiile rezistenţei mele a fost antrenamentul ăsta îndelungat. Şi activitatea pe câmpurile de bătaie.

Ce-şi mai poate dori, pentru viitor, cineva de vârsta dumneavoastră? Sau planurile sunt doar caracteristica tinerilor?

Nu-mi doresc decât să fiu sănătos şi să mai pot răspunde chemărilor partidului în care m-am născut. Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii partidului, în 1875. În acelaşi an se năştea tatăl meu. Deci nu sunt liberal din tată-n fiu, ci din bunic.

"După aproape trei decenii/ de trăiri neomeneşti/ îmi salut concetăţenii/ din municipiul Ploieşti.''
epigramă a lui  Quintus, din 1990

CV

- Ploieştean, liberal, scriitor
- Numele: Mircea Ionescu-Quintus.
- Data şi locul naşterii: 18 martie 1917, Kerson, Ucraina.
- Starea civilă: căsătorit, un fiu.
- Studii:
- Liceul Sfinţii Petru Pavel – Ploieşti.
- al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1938).
- Activitate profesională:
- Avocat în Baroul de Prahova (1938-1987).
- Profesor de drept constituţional la Institutul de Informatică Ploieşti (1991-1993).
- Activitate politică:
- Membru al Partidului Naţional Liberal (din 1945).
- Vicepreşedinte al Partidului Naţional Liberal (1990-1993).
- Preşedinte al Partidului Naţional Liberal (1993-2001).
- Ministrul Justiţiei (1991-1992).
- Preşedinte al Senatului (1997-2000).
- Activitate culturală:
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
- Coautor şi autor a zece volume literare.
- Distincţii:
- Ordinul „Coroana României“.
- Ordinul portughez „Infante Don Henrique“.
- Ordinul danez „Daneburg“.
- Locuieşte în: Ploieşti.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite