Gică Popescu, fost fotbalist: „Ambiţia oltenească o am de la mama“

Popescu, la 45 de ani, în biroul său

Marţi, săptămâna viitoare, Gică Popescu va împlini 45 de ani. „Weekend Adevărul“ l-a invitat pe fostul fotbalist să îşi povestească, o dată în plus, viaţa.

Oamenii de la Dunăre sunt obişnuiţi să ţină capul sus şi să vadă departe. Cu capul mereu sus, aşa a jucat fotbal şi a trăit viaţă Gică Popescu de la Calafat. Îl ştiţi, cine nu îl ştie pe Gică Popescu, cel mai iubit dintre olteni? De fapt, capcana este că suntem gata să credem că ştim şi cum a fost. Doar l-am văzut la Ştiinţa, strigarăm şi noi „Gică Popescu, Dumnezeul nostru!", l-am văzut ridicând Cupa Cupelor deasupra capului, purtând banderola de căpitan al Barcelonei, şi de atâtea ori sub tricolor, plutind imperial, cum ziceau telecomentatorii, încă de când televizoarele ne erau alb-negru şi ai noştri evoluau în echipament deschis la culoare. Dar nu ştim. 

Gică Popescu, viaţa lui: s-a antrenat în ger, când niciun antrenor nu i-a cerut-o, nu a mers la nunta surorii sale, să nu spună coechipierii că îi stă capul la distracţii, nu s-a înhăitat cu Romario la Eindhoven, pe când brazilianul îl ademenea cu boemia. A trişat cândva la rummy şi până şi din asta a învăţat. Nu ştim că după meciul cu Suedia, de la Mondialul din '94, a plâns toată noaptea. Imaginaţi-vă această scenă din vara americană: Gică Popescu şi Dan Petrescu, bărbaţi în toată firea, eroii noştri, plângând cu sughiţuri, privindu-se fără să se vadă. Nu ştim: Gică Popescu e acum om de afaceri. Vine la birou în zori şi pleacă la miezul nopţii.

„Weekend Adevărul": Cum vrei să facem: îţi zicem Gică sau domnul Popescu?

Gică Popescu: Gică, sigur că Gică.

Gică, îmi vei îngădui, sper, să îţi pun câteva întrebări. Am venit pentru viaţa ta.

Am înţeles.

A fost lung drumul de la Calafat până aici? (N.r. - de la Calafat până la Bucureşti sunt cam trei sute de kilometri, dar nu despre distanţe fizice vorbim noi aici; suntem într-unul din birourile GP Holding, pe Şoseaua Pipera, în Bucureşti; Gică Popescu e multimilionar în euro, e relaxat financiar.)

Am fost ambiţios. Ambiţia oltenească o am de la mama, care e o femeie extrem de energică, toată viaţa i-a plăcut să muncească. Tata e altfel.

Mai boem?

Hai să zicem aşa: dacă ar începe casa noastră să ardă şi ar trebui să alergăm ca să aducem găleţi cu apă, tata ar continua să meargă la pas. Se mişcă încet. Am avut şansa să moştenesc energia mamei. Unul dintre atuurile mele a fost această ambiţie oltenească. A fost nativ. Întotdeauna mi-am pus ştacheta foarte sus, numai aşa mă puteam motiva. Când eram mic şi mă jucam singur în curtea casei mele din Calafat mă visam căpitanul Craiovei şi căpitanul echipei naţionale. Nu visam doar că o să joc la Craiova, care era icoana copilăriei noastre, nu exista ceva mai frumos în Oltenia. Nu! Eu visam să fiu căpitan şi la Craiova, şi la naţională.

Gică Popescu (în medalion), la Dunărea Calafat

I-ai mărturisit cuiva?

Nu îmi permiteam fiindcă mi se părea apogeul visurilor. Îl ţineam pentru mine. După care viaţa a făcut ce a făcut şi chiar am fost, am ajuns. Eu mă bucur că nu m-am mulţumit cu obiective mărunte. Fac o comparaţie cu ce se întâmplă acum. Când aud jucătorii români că spun „Ne-am îndeplinit visul, am jucat contra lui Real Madrid!", înnebunesc! Cum să visezi aşa mărunt?! Trebuie să visezi să joci pentru Real Madrid şi să fii căpitanul lui Real Madrid! Nu pot să îi înţeleg. Mi se pare că eşti ridicol. Nu se poate să îţi propui aşa de puţin. Dacă joci în Champions League, gata, îţi pui ghetele în cui?! De-aia nu obţin rezultate, că au ştacheta jos. Pune-o, nene, sus! OK, poate nu ajungi la Real Madrid, dar poate ajungi la Valencia şi tot e senzaţional. Să ajungă, numai să ajungă!

Erai un copil cuminte?

Foarte cuminte. Nu am făcut trăsnăi. Eram în limita normalului. Cel mai mult îmi plăcea la pescuit.

Mai pescuieşti?

Îmi place enorm! Eu ce opţiuni aveam la Calafat? Fotbalul şi pescuitul, la Dunăre! În rest, nimic.

Îl bătea sora mai mare

Şi cărai sifoanele (n.r. - în cartea „Gică Popescu. Viaţa mea", scrisă de Daniel Nanu şi publicată în 2003, Popescu îşi aminteşte coşmarul copilăriei sale: încărcatul sifoanelor, două mari, de câte doi litri, şi două mici, de câte un litru)...

Sifoanele au fost nefericirea vieţii mele! Ne trimitea taică-meu pe mine şi pe sora mea, când ne luam de păr, să cărăm sifoanele alea nenorocite. Bineînţeles că pe drum mă mai bătea şi soră-mea, care e mai mare decât bine.

Gică Popescu, căpitanul Craiovei, la 20 de ani

Mai ai sifoane acasă, aşa, simbolic?

Da, când mergem la casa din Spania, mergem şi la sifoane, se mai găsesc! Mereu îmi amintesc.

Tu cum îi sperii pe cei mici?

Acum sunt altele regulile. Încerc să am alt dialog, îi las să facă anumite lucruri ştiind că le fac greşit, ca să îşi dea seama singuri.

Ei ce visează?

Băiatul meu, spre bucuria mea, a început să se ducă spre fotbal.

Câţi ani are Nicolas?

Face 10 ani pe 2 ianuarie. Această chestiune cu fotbalul e foarte riscantă. Noi ţinem enorm la şcoală, mă bucur că sunt premianţi, vreau să înveţe limbi străine, o limbă străină e cât o facultate în plus.

Copiii sunt născuţi la Istanbul?

Da.

Au şi cetăţenie turcă?

Nu au. Suntem români.

Olteni.

Şi olteni, jumate olteni - jumate machidoni, după soţia mea. Fiică-mea seamănă mai în partea noastră, e aprigă. Ăla mic e mai cu maică-sa, mai delicat. Educaţia pe care le-o dăm noi e de alt tip, fiindcă acestea sunt vremurile, lumea a evoluat.

Gică Popescu, deasupra tuturor şi la naţională

Ei merg cu plăcere la Calafat?

Da, ţin mult la asta, fiindcă acolo pot face lucruri pe care la Bucureşti nu le pot face. Aici, ştii cum e: „Nu atinge aia!, nu fă aia!", pe când acolo pot face absolut orice. Până acum câţiva ani se lucra la noi pe stradă. Eu cu soţia am fost plecaţi în oraş şi, când ne-am întors, erau în noroi de sus până jos. M-am bucurat: copiii trebuie să facă şi aşa. Părinţii mei, bunicii lor, îi lasă să facă orice. Acolo, la Calafat, e altceva, lasă-i să vadă tot, e o altfel de amintire, trebuie să vadă şi cum am crescut noi. Deseori am discuţii din astea cu ei: mă, voi sunteţi privilegiaţi, nu toată lumea are ce aveţi voi! Pericolul mare la copiii noştri este că ei cresc într-un anumit mediu, la un anumit nivel care li se pare normalitate. Nu e asta normalitatea, tată!, şi noi avem mult de muncă pentru a le arăta care e realitatea. Se plimbă cu Mercedesul, se plimbă cu elicopterul, cu avionul, cu barca, dar viaţa nu e asta! Noi avem un handicap faţă de cei din viaţa normală.

Te comporţi cu ei ca şi cum ar fi deja maturi.

Am fost cu ei în Spania şi aşteptau un anumit tip de vacanţă şi am zis anul acesta să facem o vacanţă altfel, normal. Nu numai restaurante, nu numai bărci, facem o vacanţă normală, stăm acasă, la piscină, şi aşa e un privilegiu extraordinar să ai casă în Spania şi piscină! „Nu mai facem aia? Nu mai facem aia? Nu mai mergem să mâncăm?" Nu! Acasă! Suntem obligaţi să facem aşa.  Altfel îi îndreptăm pe o pistă care nu le va prinde bine. În momentul în care au nevoie să câştige zece lei ca să îi ducă la şcoală, ei trebuie să câştige ăia zece lei. Aia mică strânge masa, face ceva, să vadă că banii nu vin din cer, trebuie să înţeleagă că viaţa e alta decât cea pe care ei au avut privilegiul să o trăiască.

Tu ai făcut câteva sacrificii. Nu ai ajuns nici la nunta surorii tale.

Da, acesta este unul dintre regretele mele. Cariera mi-am făcut-o, nunta nu se mai întoarce. E unul dintre marile mele regrete, fiindcă puteam să ajung la nuntă şi nu am făcut-o. Jucam la Universitatea Craiova, aveam un meci în cupele europene cu Dinamo Kiev şi nu am cerut voie antrenorului (n.r. - antrenorul Craiovei era Mircea Rădulescu), aşa am crezut eu că e bine. Dacă îi ceream voie, nu mă mai băga şi ar fi crezut şi colegii că îmi stă gândul la nuntă. Am jucat în ultimul sfert de oră al acelei partide, deşi eu speram să fiu titular. Soră-mea a aflat acum câţiva ani că nu i-am cerut voie antrenorului, eu minţisem că nu mă lasă. Aşa am crezut atunci, am greşit. Antrenorul a aflat după meci că a avut soră-mea nuntă şi s-a mirat: „Cum, Gică, aşa?!".  Mi-a părut rău, dar şi asta face parte din sacrificii.

Erai foarte tânăr atunci. Înţelegeai deja necesitatea acestor sacrificii?

Iubeam foarte mult fotbalul, dar îl tratam şi ca pe o meserie, căci era o meserie până la urmă. Nu puteam să îmi bat joc, altfel nu aş fi făcut nimic din ce am făcut. Totdeauna am vrut să obţin maximum din tot.

Gică Popescu despre vestiar: „E o junglă"

Ai fost un om norocos?

Foarte norocos! Exemplul cel mai elocvent e că ne-am născut la timpul potrivit, într-o perioadă în care la 20 de ani am putut să plecăm din ţară. Jucători uriaşi, ca Ştefănescu sau Balaci, nu au avut această şansă. Balaci putea juca la orice echipă din Europa, atâta calitate avea! Nu a avut şansa noastră. Noi am fost nişte norocoşi. M-am născut sub o stea foarte norocoasă.

Eindhoven ’91: Popescu ascultând revista presei făcută de Romario

Cum ai reuşit să te impui căpitan la toate echipele?

Ţine foarte mult de caracter. Se tot vorbeşte despre leadership, dar nu poţi să faci asta, să fii lider, dacă nu o ai în sânge. Nu există un lider de echipă care să îşi fi propus: „Vreau să fiu lider!". Pur şi simplu te naşti aşa. Eu am fost căpitanul şcolii generale, căpitan la liceu, căpitan la juniori, căpitan la echipa naţională de juniori, căpitan la Universitatea Craiova la 20 de ani şi tot aşa, căpitan, căpitan, căpitan. Nu poate fi o întâmplare. O aveam în sânge.

Silviu Lung despre tine, pe când aveai 18 ani: „Gică Popescu este inteligent, ascultător şi harnic". Aşa erai?

Mi-e greu să vorbesc despre mine. Harnic eram cu siguranţă.

Dar ascultător erai?

Da, vine de la cuminţenia din copilărie. Nu am fost, însă, niciodată un supus. Când am intrat în vestiarul de la Craiova aveam 17 ani. Nu o să uit niciodată senzaţia pe care am avut-o. Ne-au luat patru inşi de la tineret şi ne-au dus la echipa mare. M-a luat ameţeala. Erau toţi îmbrăcaţi în albastru, era colosal! Parcă intrasem într-un templu. Erau toţi uriaşii acolo, în afară de Balaci. Eu îi aveam tapetaţi în spatele patului meu, cu ei am crescut. Îţi dai seama! Şi acum eram la acelaşi nivel! Era foarte mult pentru mine. Îi respectam, acest respect s-a cam pierdut după 1990, cei tineri nu l-au mai avut.

Au intrat altfel în vestiar, erau obraznici, cum erau?

Da, nu erau ca noi. Unii au tupeu în vestiar, dar pe teren nu îl au. E vorba de educaţie.

Şi la voi s-a uitat o generaţie întreagă ca la icoane. V-au divinizat, credeam că v-au arătat respect.

Repet: mentalitatea s-a schimbat.

Ai avut norocul să îţi împlineşti visul, să îţi vezi idolii de aproape şi să joci cu ei. Cum să nu pierzi şansa asta când o ai?

Sunt multe componente care determină nivelul tău. Trebuie să ai puterea de a rezista la o anumită presiune. Acolo începe concurenţa, iei locul unuia în vârstă şi agresivitatea lor era brutală atunci. Să îi iei locul lui Negrilă sau Ungureanu, păi te călcau în picioare! Nu trebuia să cedezi, nu era simplu. Atunci era, repet, junglă.

Care sunt regulile acestei jungle?

Prima regulă: respectul. Aici e baza într-un vestiar. Dacă trebuie să vii la zece, de ce să vii la zece şi cinci? E respectul pentru program, pentru antrenor, pentru cine vine la timp, să nu te ştergi cu prosopul pe pantofi, să ai respect şi pentru femeia de serviciu, lucruri mici care fac diferenţa.

Popescu, îmbrăţişat de brazilianul Romario, după un gol la PSV

Îţi plăcea însă şi tupeul, fiindcă atunci când a venit Dan Petrescu la naţionala de tineret ai intrat cam tare în el, ţi-a răspuns obraznic şi în loc să te superi l-ai luat sub aripa ta.

Da, l-am luat tare, dar şi el a răspuns cu tărie. Eu eram atunci un fel de tătuc, eram la primul antrenament şi a luat-o cam tare la fugă. I-am zis: „Alo, băi, băieţaş, vezi că aici hăţurile sunt la mine!". S-a uitat aşa, mai rău, la mine şi mi-a zis: „Hăţurile ţine-le pentru tine, mă! Eu alerg pentru mine, cum cred eu!". Mi-a plăcut. Apoi a venit la masă şi era un loc liber lângă mine, el nu ştia unde să se aşeze şi l-am chemat: „Puştiule, ia vino tu lângă mine!". Şi de atunci am devenit prieteni.

Şi aţi fost colegi de cameră la naţională până când v-aţi retras.

De când aveam 17 ani până când am terminat cu fotbalul, mai bine de cincisprezece ani. M-am retras de la naţională la 36 de ani, îţi dai seama că e o viaţă de om.

Dan Petrescu n-a luat viza medicală la Chelsea

Ţi-a plăcut caracterul lui.

Mi-am dat seama că e un tip cu multă personalitate. Era pentru prima dată la echipa naţională şi avea reacţia asta faţă de căpitanul de echipă, faţă de cel care era tartor acolo, care tăia şi spânzura. De aceea a şi făcut carieră, fiindcă şi-a păstrat personalitatea, contra numeroaselor probleme de sănătate pe care Dan le-a avut de-a lungul timpului. El viza medicală la Chelsea nu a luat-o, şi l-au luat pe semnătură, voi nu ştiţi. Dar Dan a fost cel mai profesionist dintre noi toţi. Am fost o generaţie de profesionşti, dar el era numărul 1! Avea probleme de sănătate, nu vreau să vorbesc despre asta, dar muncea de două ori mai mult decât noi. A tras mult de corpul lui, care avea probleme, na, că aşa l-a moştenit, aşa l-a luat de la natură, aşa i l-au lăsat părinţii.

Şi tu ai avut probleme. La 3 ani era să mori, ai avut o operaţie de hernie.

Am avut, e adevărat. A fost cumpăna vieţii mele, nu se ştia dacă voi trăi, am terminat cu bine, pe la 7 ani am mai avut o operaţie, tot de hernie. Cea de la 2 ani jumătate - 3 a fost decisivă.

Ai trăit într-o familie de oameni credincioşi. Mama ta ţine post în fiecare vineri.

Da, se duce în fiecare săptămână la biserică, face parte şi din corul bisericii. Mama are parte de o voce incredibilă. Ar fi putut fi o cântăreaţă extraordinară! Acasă, la diferite evenimente de familie, pur şi simplu ne uluieşte! E incredibilă.

Tu te duci la biserică?

De fiecare dată când am posibilitatea.

„M-am antrenat în zăpadă, la minus zece grade, când nu mi-o cerea nimeni"

„Weekend Adevărul": M-am gândit mult care a fost secretul carierei tale şi cred că l-am găsit: tu nu ai ars nicio etapă.

Gică Popescu: Aşa e, a fost foarte important. Nu am sărit nicio etapă, am plecat de la juniori, m-am dus la echipa mare, apoi la naţionala de juniori, tineret, olimpică, naţională mare. Acum, pe fondul lipsei de jucători de valoare, se face prea repede pasul la echipa naţională. Cum joacă un meci bine, cum, gata!, la naţională! E anormal.

Gică Popescu (în medalion) ridicând Cupa Cupelor

Se dezvoltă cu nişte fracturi.

Da! Eu am jucat 35 de meciuri la naţionala de juniori, cred că am jucat vreo 20 la tineret şi abia la urmă am făcut pasul la naţionala mare. Am făcut toate etapele, ceea ce acum nu se mai întâmplă. Aria de selecţie e mică şi calitatea jucătorilor e slabă. Ne grăbim. Uitaţi-vă la cluburi: câte cluburi importante pun accent pe copii şi juniori? Imediat cumpără de afară. În campionatul nostru au fost câţiva jucători care chiar au adus un plus, cum era Wesley de la Vaslui. Puţini, oricum. Un mare pericol pentru fotbalul nostru: un club cu jucători mediocri, cum e CFR Cluj, domină autoritar, în cinci ani a luat trei campionate şi nu ştiu câte cupe. Aşa de jos am ajuns? Nu, oameni buni! Băgaţi banii în copii şi juniori, că materie primă avem, dar nu se lucrează suficient la copii şi juniori! S-au dus antrenorii responsabili de la copii şi juniori, care erau pe vremea noastră.

Ai şi tu şcoala ta de fotbal la Craiova.

Am şi îmi pare rău că nu am mai avut timp să mă ocup cum trebuie. Eu nu vorbesc de mine acum, vorbesc de ţară: ai noştri cresc acum cu mari deficienţe, nu ştiu abecedarul. E ca şi cum ai vrea să citeşti fără să ştii abecedarul. Nu se poate! Copiii trebuie luaţi de mici, loveşte aşa, pune aşa.

Am constatat că nimeni nu te-a grăbit, nu te-a forţat, te-au aşteptat să creşti suficient.

Da, eu nu am pierdut nimic, am acumulat. Fiecare etapă are un anumit specific, dacă nu îl iei, etapa respectivă e lipsă în bagajul tău. Cum să arzi etapele?! Dacă eu îl iau acum pe fiu-meu, pe Nico, şi îl pun manager general la firmă, îşi rupe gâtul, se alege praful! De ce? Fiindcă nu e pregătit, nu a avut etapele. Tot ce clădeşti se face în timp. Trebuie să vadă şi cum e la magazie, să facă şi pe şoferul, să care şi mobila, altfel nu va şti să îi respecte pe cei care fac asta. Fiică-mea o să se ducă şi în bar să vândă, altfel nu va şti să îl aprecieze şi pe cel de jos.

O poveste din viaţa ta: erai junior şi ai fost să faci antrenament pe un viscol grozav, la minus zece grade. Nici antrenorul nu venise la stadion!

Da, făcea parte din seriozitatea mea. Nu concepeam să lipsesc la un antrenament, m-am dus şi i-am bătut antrenorului la uşă. Fac un  flash-back şi am totul în faţă: i-am bătut la uşă, nu facem antrenament? Şi el, de ruşine, s-a îmbrăcat şi am făcut un antrenament fizic. Era zăpadă de o jumătate de metru! Şi a făcut antrenament numai cu mine. Eu am crescut cu acest om căruia îi datorez enorm, care făcea zi de zi cu mine şi încă un coleg antrenamente seara, fiindcă noi învăţam dimineaţa. El se sacrifica pentru noi, îi datorez enorm. Şi pe viscolul ăla am venit la stadion cu dânsul, am făcut focul, că se făcea focul ca să încălzeşti apă caldă, să te speli, şi m-am antrenat. Am iubit enorm fotbalul şi, pentru că i-am dat atâta multă pasiune şi dragoste, m-a răsplătit în egală măsură. Nu poţi să nu dai şi să obţii, poate doar punctual, în câteva întâmplări. Nu se poate mereu! Cât dai de la viaţă atâta primeşti.

Acum, oamenii se uită la tine ca la un om de succes, nu ştiu şi ce este în spate.

Aşa e, oamenii nu ştiu că în ziua aia când m-am dus şi am bătut la uşa antrenorului aveam 14 ani şi afară erau minus zece grade. Eu, Gică Popescu, m-am antrenat în zăpadă, la minus zece grade, când nu mi-o cerea nimeni. E o cărămidă pe care am pus-o şi probabil că, dacă nu puneam cărămida aceea, rezistenţa mea era undeva şubredă. Nu aş fi rezistat. Am pus totul cărămidă cu cărămidă, de aceea am rezistat şi în vestiarul Barcelonei, şi peste tot. De afară se vede frumos: căpitanul Barcelonei, dar, da, oamenii nu ştiu ce e în spate.

"Fiică-mea o să se ducă şi în bar să vândă, altfel nu va şti să îl aprecieze şi pe cel de jos.''

"Am pus totul cărămidă cu cărămidă, de aceea am rezistat şi în vestiarul Barcelonei, şi peste tot. ''

„În '90 am avut contractul cu Real Madrid pe noptieră, dar nu ştiam cine e Real"

La Eindhoven cum a fost?

Pentru mine a fost un şoc. Olanda, din punctul de vedere al profesionalismului, al disciplinei, e „top of the top". Iar eu veneam din comunism, dintr-un fotbal mai degrabă de amatori, şi mi-a fost foarte greu să mă adaptez, cu toată structura mea de seriozitate, de punctualitate. Şi am avut şansa să îl am alături pe Eric Gerets, care era un nume, căpitanul naţionalei Belgiei, şi care m-a luat cu el în cameră şi care m-a învăţat. Cu el comunicam, că singura limbă pe care o ştiam era italiana. El îmi spunea: „Bă, Gică, aici nu merge. Trebuie seriozitate, sunt anumite reguli pe care nu poţi să nu le respecţi". Mi-a fost greu în primele două luni, fiindcă nici nu ştiam limba, de aceea zic mereu: copiii trebuie să înveţe măcar engleză. Noi, la şcoală, ce făceam? Făceam rusă şi franceză, şi nici nu dădeam importanţă!

Gică Popescu, la apogeul carierei: căpitan la FC Barcelona şi câştigător al Cupei Cupelor

Romario pierdea nopţile

Romario cum era?

Uriaş jucător, dar nu avea nicio treabă cu profesionalismul. Îl acceptau cu greu olandezii, doar fiindcă era Romario. Altfel, la ce făcea el cu viaţa lui... Nu făcea cantonamente, avea o viaţă mai zbuciumată.

Juca doar din talent?

Exclusiv din ce i-a dat natura, explozia aceea formidabilă. Făcea două fente, dădea două goluri, la revedere! Pierdea nopţile, era agitat, dar ce jucător imens!

Cum de nu te-a corupt, că eraţi prieteni?

Eram foarte buni prieteni, dar el nu ţinea neapărat să ai acelaşi stil de viaţă ca el.

Şi nu te-a „încercat"?

Ba da. În prima mea zi la Eindhoven. A zis: „Vii lângă mine, Popescu! Diseară ne vedem, la ce hotel stai? La Holiday Inn? Bun! Mergem să mâncăm, îţi prezint un restaurant al unui prieten de-al meu. La şapte vin să te iau". M-am postat pe la şase jumătate în recepţie, îmbrăcat frumos, bărbierit. Bineînţeles că Romario al meu a venit pe la opt jumate, avea anturaj, era poate şi puţin „consumat". Romario zice: „Ah, stai de multă vreme?". „Nu, cum să stau?", zic şi eu. Vorbeam în italiană, el în spaniolă-portugheză, dar ne înţelegeam.

Italiana de unde o ştiai?

După ce ne-am calificat la Mondiale, după meciul cu Danemarca, mi-am zis că am şase luni. Şi am luat o carte „Învăţaţi italiana fără profesor" şi m-am apucat. În şase luni am învăţat. Neştiind ce este un Mondial, îmi imaginam că o să am nevoie, că o să vorbesc numai în italiană, că ne întâlnim cu ziariştii italieni, cutare-cutare.

Tu nu ai semnat şi cu o echipă din Italia atunci?

Ba da, cu Lecce. Dar atunci am avut contractul cu Real Madrid două zile pe noptieră.

Şi de ce nu ai semnat?

Sincer? Nu ştiam cine e Real Madrid, nu am realizat. Am avut contractul cu Real Madrid pe noptieră, dar nu ştiam cine e Real! Am zis să mă mai aştepte. Emil Săndoi era disperat, îmi lua mâna şi mi-o punea pe pix: „Semnează, mă! Eşti nebun? E Real Madrid!" Era după meciul cu URSS. „Lasă, bă, să aştepte Real Madrid ăsta!" Eu, nu şi nu. Plecase Ruggeri şi ei voiau să ia imediat un libero. Au fost multe oferte: Liverpool, Juventus...

Şi cum ai ajuns la PSV?

Aici am greşit: nu am avut pe cineva în care să am încredere că îmi vrea binele şi am tot aşteptat, am aşteptat. Nici nu ştiam ce să cer. Nu aveam experienţă. Mă mai duceam prin cameră la Gică Hagi: „Băi, Gică, ce le-ai mai cerut, mă, ce aia, ce aia?". Nu ştiam, eram debusolat. Eu trebuia să semnez cu Real Madrid şi gata, dar dacă nu am ştiut...

Poate că nu erai pregătit.

Nu există! Eram atât de încrezător şi făcusem un Mondial excepţional. Reuşeam, fără probleme. Ştii ce am făcut eu la Mondialul ăla? Am fost senzaţional. Baresi a zis că am fost cel mai bun libero al Mondialului. Jucam oriunde la ce încredere aveam. Şi la PSV am jucat excepţional! Dădeam opt goluri pe sezon.

„Jucători-bestii"

La Tottenham cum a fost?

Erau jucători-bestii! Beau până dimineaţa, dar a doua zi rupeau. N-am avut nici noroc la Tottenham. Am avut ghinion, aia a fost. Nici în Anglia nu interesa pe nimeni ce făceai tu la tine acasă. Trebuia să arăţi pe teren.

Gică Popescu, fiica sa, Maria, şi soţia, Luminiţa

Care a fost cea mai bună perioadă din viaţa ta?

Anul în care l-am avut pe Cruyff antrenor la Barcelona. Omul ăla mi-a dat atâta încredere, făceam nişte lucruri pe teren de mă întrebam: „Ăsta chiar sunt eu?!". M-a pus căpitan după doar şase luni, a fost uluitor. Dacă mă chema Cruyff să mă antrenez 12 ore noaptea, mă duceam, aşa de mult ţineam la ce zicea el. Pentru mine, omul acela e... Pentru mine există Cruyff şi restul.

Cum reuşea?

În primul rând că era Cruyff, o legendă. Avea o putere extraordinară de a transmite. Vedea fotbalul cum nu îl mai vedea nimeni. Şi când venea ceva din gura lui, credeai, ce să faci?, că doar era un monstru al fotbalului! Dacă îţi spunea că telefonul ăsta (n.r. - ridică un telefon negru, simplu) e în dungi, te duceai la medic: „Bă, am probleme, Cruyff zice că e în dungi. Probabil că nu văd bine". Avea o putere... Întrebaţi orice jucător care a jucat cu el. A fost un antrenor fantastic.

La Istanbul cum a fost?

Sen-za-ţio-nal!

Unde ţi-a plăcut cel mai mult?

Barcelona şi Istanbul. A fi jucător la Barcelona e ceva măreţ. Eu acolo m-am mai născut încă o dată. Tu ştii ce înseamnă să fii jucătorul lor, să ieşi pe stradă, ştii cum eşti privit? Eşti Dumnezeu!

Catalunya seamănă puţin cu Oltenia.

Da, Catalunya e o ţară, până la urmă. Ţara lor e o ţară. Ţin la valorile lor. Eu îi respectam enorm fiindcă nu renunţau la limba lor, la obiceiurile lor. În asta stă puterea unei naţii. E foarte important.

Cum l-ai bătut pe Pep Guardiola în lupta pentru banderola de căpitan? Catalanii votau cu el în vestiar, nu?

Da, a fost un moment în care am pus banderola la dispoziţia echipei. Pep nu voia să votăm: suntem cu tine, Gică, suntem cu tine.

V-aţi împăcat bine după aceea, aţi rămas prieteni.

Sigur, sunt momente, episoade în viaţă care vin şi trec. Noi suntem foarte buni prieteni. A venit la meciul meu de retragere la Craiova. Mă respectă şi mă admiră, îl respect şi îl admir. Am fost în vestiar la el, la echipă, înaintea unui meci din Ligă cu Şahtior. Am stat o jumătate de oră, el m-a chemat.

Credeai că va ajunge aşa mare antrenor?

Nici el nu credea. Dar, na!, e de acolo, a jucat pentru ei de la copii, le ştie filosofia, mentalitatea, strategia, a crescut aşa, a fost educat, e de-al casei. A avut şi o generaţie senzaţională.

„Fragmente" din palmaresul lui Gică Popescu

- Cupa Cupelor cu FC Barcelona - 1997
- Cupa UEFA cu Galatasaray Istanbul - 2000
- Supercupa Europei cu Galatasaray Istanbul - 2000
- Cupa Spaniei cu FC Barcelona - 1997
- Campion al Turciei cu Galatasaray Istanbul - 1998, 1999, 2000
- Semifinalist în Cupa Campionilor Europeni cu Steaua - 1988

„M-am dat la o parte pentru Hagi. Aşa de mult îl iubesc"

„Weekend Adevărul": Voi, cât eraţi în România, mai întârziaţi la şpriţ?

Gică Popescu: Era o deprindere pe care o aveau toţi fotbaliştii. După meci mai stăteai la o bere sau la un vin, până la zece seara, ce să faci altceva?

Nu aţi exagerat.

Eu eram cuminte, măi, omule. Nu am avut harul acesta. Am şi plecat afară când au explodat lucrurile astea. Şi acum beau un pahar de vin cu multă plăcere.
Sunt băutor de vinuri fiindcă am învăţat cultura asta, am colecţii, în Spania am văzut cum se face, ştiu să apreciez, mă pasionează, am citit mult despre chestia asta. Dar mi se părea o chestie măruntă, de ciubucăreală.

Povesteşte-mi, te rog, despre una dintre marile lecţii pe care ţi le-a dat viaţa la o partidă de rummy (n.r. - povestea este detaliată în cartea „Gică Popescu. Viaţa mea", de Daniel Nanu, apărută în 2003)

Da, aceea a fost o mare lecţie. Ţin minte perfect. Eram în 1989, în cantonament cu Universitatea Craiova. Jucam rummy, eu, Adrian Popescu, Pavel Badea şi Mănăilă. Aveam pe tablă 2,3 şi 5 de roşu. Şi doi „treişpari". 4 de roşu ieşise o dată. Mă gândeam că, dacă îl mai are vreunul pe tablă, stau ca prostul degeaba. Îmi vine rândul să iau piatra. Când să aşez o grămăjoară, cade piatra. 4 de roşu! Mă uit la ceilalţi, cum nu era nimeni atent, iau „pătrarul" şi îl pun pe tablă. Dau jos un „treişpar". În dreapta mea era Adrian Popescu, nu o să uit niciodată. Ia „treişparul", era ce avea el nevoie, făcuse „grand caré", ne-a nenorocit! I-am plătit de zece ori suma pe care pariasem, că aşa e la rummy. Atunci mi-am dat seama: „În viaţa mea nu merge cu trişatul! Mi-a dat Cel de Sus o palmă. Nu merge cu şmecheria, nu la Gică Popescu!".

„Eram două magdalene ce plângeau în pat"

Cum a fost să joci atâţia ani în echipa naţională?

Pentru mine şi pentru orice jucător, naţionala ar trebui să fie vitrina de lux. Echipa de club, OK, o respecţi, că îţi dă salariul, eşti plătit, eşti profesionist, e locul tău de muncă, dar naţionala... trebuie să fie peste toate! Sentimentul e diferit. Păi, noi, la o calificare, cât luam? 80.000-90.000 de dolari. La salariile pe care le aveam, nu conta, asta era nimic. Veneam din dragoste, veneam pentru culori. Dar noi am crescut altfel. Aşa am crescut, aşa am fost educaţi, muream pentru culori. Înainte de meciuri vorbeam între noi: „Când vii? Hai mai repede, mai stăm împreună".

Eraţi prieteni.

Aveam un grup fabulos, acesta a fost atuul nostru. Şi aveam doi lideri care nu erau în contre: eu şi Hagi.

De obicei, nu încap două săbii aşa de mari în aceeaşi teacă.

Eu am realizat faptul că Hagi era Hagi, că a fost înzestrat de la natură şi că era numărul 1. Eu am acceptat uşor că el trebuie să fie căpitan la naţională, chiar dacă eu jucam la club, eram căpitan acolo. La Barcelona, îţi dai seama! El era cu un an de zile înaintea mea acolo, dar nu ne-a deranjat să fim la aceeaşi căruţă, să tragem în aceeaşi direcţie.

Dar tu fuseseşi peste tot numărul 1!

Stai să îţi spun: era o perioadă în care Gică avea probleme, nu juca la Barcelona. Eu eram căpitan de echipă şi trăgeam de el, îl aduceam la mine acasă, făceam grătare la mine, trăgeam: „Hai, Gică! Hai, Gică! Hai!". Era prietenul meu, ţineam la Gică, eram doi români la Barcelona, doi din cinci străini, câţi erau voie atunci.

Avea depresie Gică.

Păi, nu juca şi, decât să nu joace, mai bine îl omorai! Noi eram cinci străini, jucam eu sigur, restul îi mai schimba Cruyff, dar pe Hagi nu îl băga cât merita. Şi jucăm un meci acasă şi simt o jenă la picior şi Cruyff mă întreabă: „Joci, că dacă nu joci intră Hagi". Aşa erau atunci lucrurile: dacă nu jucam eu, juca Gică. Şi aveam meci la Sevilla şi te rog să mă crezi că i-am zis lui Cruyff că nu pot să joc, aşa de mare nevoie avea Hagi să joace. M-am dat la o parte pentru Hagi, practic. „Mister,mă doare, nu pot." Vă dau cuvântul meu de onoare! Aşa de mult l-am iubit şi îl iubesc pe Gică.

Puteam să ieşim campioni mondiali în 1994?

Eu spun că aveam valoare să fim campioni mondiali.

Domnul Iordănescu (n.r. - antrenorul de atunci al echipei naţionale) declara că nu puteam mai mult de „sferturi".

Ba, eu cred că, dacă eram mai atenţi cu Suedia, puteam! Brazilia era foarte bună, dar cine ştie? Noi simţeam că putem bate pe oricine. Am trecut de Argentina, nu ne mai speria nimic. Noi şi în 1996 credeam că vom fi campioni europeni, şi îţi zici dacă nu era greşeala cu Stelică (n.r. - portarul Bogdan Stelea) în meciul cu Franţa şi golul anulat în meciul cu Bulgaria, hă-hă... eram departe! În 1994 aveam o încredere în noi...

Mereu m-am întrebat cum a fost noaptea de după meciul cu Suedia.

Cum să fie? Stăteam în cameră cu Dan Petrescu, ne uitam unul la altul şi plângeam. Eram două Magdalene ce plângeau în pat. Da, plângeam.

În 1998, eliminarea din sferturile de finală cu Croaţia.

Mie mi s-a întâmplat ce nu mi s-a mai întâmplat în carieră. Am jucat tot meciul acela ameţit. Nu am avut imaginea clară. Aveam ca o ceaţă pe ochi, nu vedeam
la un metru în faţa mea. Nu pot să îmi explic de ce. Când s-a terminat meciul, gata, eram bine. O fi fost de la căldură... nu ştiu, dar am fost ameţit, am avut ceaţă. Eu asta am avut, nu ştiu ceilalţi.

Emoţii?

Ce emoţii în 1998? Căpitanul Barcelonei atâţia ani să aibă emoţii? Ce sunt alea emoţii? Nu. A fost o chestie medicală.

V-aţi certat la Mondialul din Franţa?

Noi... niciodată! Ne mai certam între noi în vestiar, ne răţoiam între noi, fiindcă ne permiteam, dar de certat, niciodată. Eu mă răţoiam la Hagi, Hagi la Dan Petrescu, Dan Petrescu la Stelea şi tot aşa. Eram mulţi lideri care aveam personalitate şi jucam la echipe importante.

Candidezi în 2014 la federaţie?

Mă gândesc foarte serios, dar nu vreau să o fac oricum. O fac numai dacă voi fi sigur că pot schimba anumite lucruri, că pot face ce vreau să fac. Nu mă interesează să îmi trec asta în CV, că pe mine nu mă iartă nimeni dacă mă duc şi nu se schimbă lucrurile. Or să mă toace... Mă toacă şi aşa, darămite dacă ratez! Deci eu nu vreau să îmi risc imaginea. Ţin enorm la echipa cu care voi lucra, fiindcă vreau o anumită echipă cu mine.

Cu Mircea Sandu ce relaţie ai?

Foarte bună. Eu niciodată nu am avut cu Mircea Sandu o relaţie tensionată. În presă a fost tensionată. Eu cu el, personal, n-am avut. Au fost lucruri care au apărut în presă, dar le-am clarificat în privat.

"Cel mai mare regret al meu este că nu am luat Cupa Campionilor Europeni. Nu meritam, eu şi Hagi, o Cupă a Campionilor, la ce fotbalişti am fost?''

"Eu, Dan Petrescu şi Gică Hagi nu am avut niciodată contract semnat cu Giovanni Becali. Totul era pe încredere, pe palmă bătută.''

Gică Popescu la naţională

- Are 114 meciuri şi 16 goluri pentru echipa naţională.
- A participat la trei turnee finale ale Campionatului Mondial şi la două turnee finale ale Campionatului European.
- A fost desemnat de şase ori cel mai bun fotbalist al României - 1989, 1990, 1991, 1992, 1995, 1996.

„Am avut nas bun"

Ai avut fler în afaceri, Gică?

Luminiţa şi Gică Popescu, în ziua nunţii

Sunt încă pionier. Încerc să învăţ, e o perioadă de acumulări, nu am făcut şcoli de business. Am avut perioade în care nu am putut plăti salariile şi trei luni, dar oamenii nu m-au părăsit. Au încredere în mine fiindcă văd că mă zbat şi, dacă rămân, tot va fi bine, cum să nu fie?

Hotelul de la Calafat a mers?

Cum să meargă, dacă l-am făcut la 22 de ani, dintr-un patriotism local, oltenesc, exagerat? Bineînţeles că nu a mers!

L-ai mai face?

Acum îţi spun de zece ori că nu! Dar atunci l-am făcut cu sufletul şi totuşi nu îmi pare rău. E oraşul meu natal, am lăsat şi eu ceva acolo.

Câte ore stai la birou?

Am perioade lungi în care vin la opt şi plec la douăşpe noaptea. Depinde de zile, dar, normal, la opt jumate sunt în birou şi nu plec niciodată mai devreme de şase seara. Am întâlniri, rezolv.

Povestea cu Fiscul, transferurile şi banii (n.r. - Gică Popescu a fost acuzat de evaziune fiscală în cazul transferului lui Florin Bratu la Galatasaray Istanbul). Ce a fost acolo?

Nu îmi place să vorbesc de lucrurile rele. Aştept să se termine în Justiţie. Sunt convins că Justiţia va prezenta lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Cel mai frustrant în viaţă e când eşti acuzat pe nedrept. Doar eu şi Dumnezeu ştim care este adevărul adevărat.

Povestea cu CNSAS-ul (Gică Popescu a fost acuzat, chiar în ziarul „Adevărul", că l-a turnat la Securitate pe Emil Săndoi). Ce a fost acolo?

O poveste care s-a fâsâit. O fâsâială. Eu nu am o explicaţie logică. A apărut la voi, la ziar, la „Adevărul". Erau momente în care cei care au scris că sunt securist au avut ocazia să vină să mă înfrunte faţă în faţă, în direct, şi n-au avut curaj să vină. De ce? Păi eu dacă am dreptate sunt gata să sar la gâtul tău! Şi tu ce faci, scrii şi nu vii să mă înfrunţi? Cum aşa? De ce nu? Un fâsâit care a trecut. Mă rog, eu le iau ca atare, ca răutăţi. Refuz să cred că e un scenariu împotriva mea. De ce invidie pe mine? Hai să îi dăm în cap lui Popescu! Două bileţele scrise... Păi, să îmi spună mie câţi au avut curajul, ca mine, să spună „Nu" familiei Ceauşescu?! (n.r. - Gică Popescu l-a înfruntat pe Ilie Ceauşescu, în 1988, refuzând să rămână la Steaua, pentru a se întoarce la Universitatea Craiova). Aia a fost revoluţie, nu bileţele, nu fâsâiala...

Ce greşeli ai făcut în viaţă?

Sunt multe, dar important e că am învăţat din ele.

Ce ai învăţat?

Am învăţat să nu le mai repet.

Transferul la Dinamo a fost o greşeală?

Am vorbit destul. Greşeală. Punct şi mai departe. Am făcut multe şi o să mai fac. Nu e om să nu facă.

De ce te-ai despărţit de „oltenescul tău nas viguros" (expresia îi aparţine marelui gazetar Ion Cupen)?

În primul rând, pentru că nu puteam să respir. Aveam probleme cu o deviaţie de sept. Eu am avut nas bun, dar tot la fotbal mi l-au rupt, cot în nas şi gata, la liceu, la Calafat. M-am trezit cu nasul strâmb, l-am îndreptat.

De ce nu intri, Gică, în politică?

Pentru că eu am jucat fotbal pentru toţi românii, nu pentru dreapta, nu pentru stânga. Eu vreau să mă iubească în continuare toţi. Îmi creşte inima în mine când merg pe stradă şi mă iubeşte lumea, înţelegi?

 CV            

- A plecat din Calafat
- Numele: Gică Popescu
- Data şi locul naşterii: 9 octombrie 1967, Calafat
- Starea civilă: căsătorit
- Cariera:
- Dunărea Calafat (1982-1984), Universitatea Craiova (1984-1987), Steaua Bucureşti (1988), Universitatea Craiova (1988-1990), PSV Eindhoven (1990-1994), Tottenham Hotspur (1994-1995), FC Barcelona (1995-1997), Galatasaray (1997-2001), Lecce (2001-2002), Dinamo Bucureşti (august 2002-noiembrie),  Hanovra 1896 (2003)
- Locuieşte în: Bucureşti