Catastrofa

"Nu ştiu dacă am mai avut vreodată această senzaţie de fragilitate maximă a omului, de neputinţă a lui.''

Catastrofa din Japonia a făcut uitată revolta din Libia.  Agenţiile de presă au trecut subiectul „Gaddafi vs poporul său" pe raftul doi. Până la cutremur şi la tsunami-ul care a urmat, orice informaţie venită dinspre Libia făcea breaking news. Se organizau talk-show-uri nesfârşite despre şansa dictatorului de la Tripoli de a supravieţui. Dar, într-o zi, istoria a fost anonimizată de altă dramă a omului, atunci când s-a văzut confruntat cu natura.

Fenomenul acaparării ştirilor se întâmplă exclusiv acum legat de imaginile ajunse la noi dinspre „Ţara Soarelui Răsare". Lumea şi‑a îndreptat atenţia spre trage­dia de dimensiuni cosmice prin care trece Japonia. Nu am călătorit acolo şi mi-e greu să-mi imaginez oamenii la faţa locului, înfruntând stihiile. Imaginile care ne parvin de acolo sunt cele mai şocante pe care le-am văzut vreodată legate de catastrofe naturale. Le vezi şi nu prea îţi vine să crezi că e adevărat ceea ce se petrece. Natura s-a dezlănţuit şi ne arată potenţialul ei distructiv. Şi pare că mai are mari rezerve de energie, că nu am văzut încă tot ce e mai rău. Parcă ne bucurăm că suntem geografic plasaţi atât de departe. Nu vrem să ne gândim în vreun fel că s-ar putea să ni se întâmple şi nouă ceva asemănător. Acolo e Apocalipsul.

Seismic vorbind, România nu se găseşte într-o zonă liniştită, fără pericole. Dimpotrivă. Fiecare crede în sinea lui că nenorocirile se întâmplă mereu altuia, mai puţin lui. Crede că are un înger păzitor deasupra capului, care îl fereşte de rele. Avem o imagine a îngerilor - inocenţi ca nişte prunci. Uităm de îngerii în armură, cu o sabie în mână cu care pedepsesc. Nu ştiu dacă am mai avut vreodată această senzaţie de fragilitate maximă a omului, de neputinţă a lui. A faptului că este pur şi simplu într-o situaţie de inferioritate prin însăşi condiţia lui. Că se află într-o confruntare pierdută dinainte.
Prima dimensiune a unei asemenea tragedii fără precedent este caraterul ei neaşteptat. O suită de institute dotate cu echipamentele cele mai sofisticate şi „la zi" nu au prevăzut nimic. Orgoliul nostru de homo sapiens este contrariat în mod  radical. Natura loveşte când nu te aştepţi, deşi Japonia, ţară a cutremurelor, şi-a luat toate măsurile, omeneşte posibil. Şi asta la nivelul unei organizări şi tehnologii de vârf. Japonia nu e Bangladesh. E o ţară bogată, care a putut să-şi construiască din timp un sistem de protecţie. Şi totuşi, iată ce se întâmplă. Ce au imaginat oamenii pentru a se apăra este o jucărie. Deşi Japonia trăieşte sub ameninţarea continuă a unor asemenea catastrofe, amploarea ei a depăşit tot ce se putea închipui cu o secundă înainte de a se produce dezastrul.

Omul îşi arată limitele. Neputinţa lui, în afară că e înduioşătoare, este tragică.  Pretenţiile lui de a „îmblânzi natura", de a o controla, de a o modela se dovedesc nişte biete vorbe goale, obrăznicii. În afara revoltei, furiei care te încearcă, cred că umilinţa - vizavi de pretenţiile noastre prosteşti - este celălalt sentiment. Privesc mai tensionat cerul, apa, de când am văzut ce am văzut. Există o energie ascunsă de care nu suntem conştienţi, capabilă să distrugă în orice clipă tot. Câteva mii de ani de civilizaţie.