Povestea unei finale

Românii s-au uitat la finala Ligii Europa, dar s-au uitat mai întâi la fanii spanioli care au venit la Bucureşti

Românii s-au uitat la finala Ligii Europa, dar s-au uitat mai întâi la fanii spanioli care au venit la Bucureşti. Era un soi de curiozitate amestecată cu uşoară invidie: cum de-şi permit oamenii ăştia să cheltuiască nişte bani, dar, mai ales, cum de-şi permit să-i cheltuiască în numele unei echipe? Ce resort îi impinge cu atâta dedicare în număr atât de mare spre zări atât de depărtate? Pentru asta trebuie sa fi cunoscut puţin istoria celor două echipe.
Legenda şi wikipedia ne spun însă că mai întâi a fost Athletic Bilbao, născută din părinţi englezi, pentru ca trei studenţi basci să dezvolte în 1903 „ramura" de la Madrid, denumită tot Athletic. Şi cu aceleaşi culori, alb şi albastru. Povestea continuă un tânăr spaniol plecat în Anglia după un echipament similar cu cel al lui Blackburn, dar care se întoarce cu 50 de tricouri în alb şi roşu, culorile echipei din oraşul-port Southampton. Şi Bilbao şi Madridul au adoptat noile tricouri, iar de atunci, celor de la Madrid li se mai spune şi Los Colchonores (cei care fac saltele), întrucât vechile saltele spaniole erau desenate în dungi albe şi roşii.

Athletic Madrid şi Athletic Bilbao s-au transformat în Atletico la intervenţia dictatorului Franco care nu suporta „regionalismele". În 1975, când spaniolii au scăpat de general, Bilbao şi-a spus din nou Athletic, dar Madridul a rămas Atletico.
Atletico e o echipă care şi-a clădit succesele în ultimii ani în umbra vecinilor mai înstăriţi de la Real. Însă în perioada romantică, fotbalul adevărat se juca în sudul Capitalei, iar mărturie stau performanţele unor jucători de legendă, precum Adelardo sau Luis Aragones, sau a unor manageri ca Helenio Herrera.
Despre Athletic Bilbao se spune că este singura „echipă naţională de club". Atât de mândri sunt de originea lor, încât niciun fotbalist cu altă origine decât cea bască nu a jucat vreodată pentru echipa lor, pentru că doar fiii acestui pământ dintre Spania şi Franţa sunt demni de a îmbrăca tricoul „leilor". Un fost preşedinte al lui Atheltic, Jose Maria Arrate, explica: „Athletic Bilbao e mai mult decât un club de fotbal, e un spirit. Suntem unici în fotbal şi asta este ceea ce ne defineşte identitatea. Noi nu spunem că suntem mai buni sau mai răi decât alţii, doar diferiţi. Nu vrem decât ca fiii care s-au născut aici să ne reprezinte, ca entitate sportivă, nu ca afacere. Noi vrem să ne transformăm copiii în bărbaţi, nu doar în fotbalişti, şi de fiecare dată când un jucător de la «cantera» îşi face debutul în echipa mare ştim că ne-am atins scopul".
Doar o frântură din tabloul uriaş al unei naţiuni care îşi susţine cu pasiune şi fair-play echipa. O echipă care a jucat doar în prima ligă spaniolă şi care a împrumutat ceva din curajul lui Mames, un tânăr care a scăpat de moarte, îmblânzind leii. Mames a fost sanctificat, iar catedrala din Bilbao şi stadionul pe care joacă Athletic se numesc San Mames.
Pe stadionul din Bucureşti, bascii au fost mai mulţi decât cei de la Atletico, raportul de forţe fiind cam de 13.000 la 9.000. I-a adus în România nu doar afecţiunea faţă de echipa lor, ci şi setea de un succes mare pe plan internaţional. Înaintea partidei, cântecele lor au răsunat în tot oraşul, după care s-au strâns ca într-o pâlnie pe intrarea dinspre Bulevardul Basarabia. Băuturile au fost interzise aici înaintea meciului aşa că s-a apelat la proviziile din rucsac.

Un patron de restaurant mai inventiv a pus biletul cu „Închis" pe uşă, însă în interior era plin de oameni în alb, roşu şi verde. Berea se dădea direct de la frigider, 10 lei sticla, indiferent de ce luai. Unul mai înstărit şi-a permis o şampanie Moet, nu se ştie când mai ajunge Bilbao într-o finală europeană. Ia două până la urmă şi le împarte rapid în pahare. Pe gât şi la meci!

Oamenii lui Atletico par mai liniştiţi, mai stăpâni pe sine, în 2010 echipa lor pusese deja mâna pe trofeu. Radamel, acest prenume atât de neobşinuit, e pe buzele lor, iar când echipa a intrat pe teren pentru încălzire au izbucnit: „Falcao, Falcao".

O singură dispută între cele două galerii

În schimb, fanii lui Bilbao şi-au cântat imnul, în limba lor ascuţită, unică, fără nicio legătură cu latina noastră şi a spaniolilor. Primul şi singurul moment tensionat dintre cele două galerii s-a consumat tocmai din motive de naţionalism atunci când madrilenii au scos steagurile ţării lor şi au dat tonul la „Vivaaa Espana". Uşor ofensaţi, bascii au început să fluiere, fluturând imediat steagurile verzi.

Golul lui Falcao din minutul 7 i-a dezumflat puţin pe suporterii lui Athletic. Cântecele lor şi-au pierdut treptat din intensitate, lovind sporadic în momentul în care Bilbao presa la poarta lui Courtois. În schimb, Madridul şi-a strigat victoria de la început, iar la golul trei al lui Diego s-a auzit prima dată clasicul „Campeones, campeones!". În peluza opusă, lacrimile înfrângerii aveau să se înece tot într-un pahar de bere rece pe drumul de întoarcere acasă.