Mutu a dat, Mutu a luat!

M-am rugat să rateze Mutu! Nu, nu sunt sărit, nu m-au zdruncinat emoţiile! Dar, în momentul penalty-ului, aşa m-am rugat. Vă spun şi motivele. Sunt numai două. Primul ar fi fost

M-am rugat să rateze Mutu! Nu, nu sunt sărit, nu m-au zdruncinat emoţiile! Dar, în momentul penalty-ului, aşa m-am rugat. Vă spun şi motivele. Sunt numai două.

Primul ar fi fost acela că, dacă Mutu marca şi noi i-am fi bătut pe italieni, Adi nu mai avea viaţă în Italia, macaronarii de oriunde nu l-ar fi iertat.

Jucătorii, colegii, care ştiu ce e profesionismul, poate l-ar fi înţeles şi iertat. Dar mulţimea nu! Mă veţi contrazice cu cazurile Moldovan - Petrescu sau, mai recent, Cristiano Ronaldo.

Englezul e englez! Dar să nu uităm un lucru: la ora asta, nici noi, românii - plus conaţionalii pepsicolaţi, care ne fac faima-n lume -, nu prea mai avem trai acolo, darmite dacă îi băteam la fotbal.

Apoi, doi, gândiţi-vă cum au reacţionat jucătorii italieni în teren, după primul gol al meciului, cel dat de Mutu?

Ca viespile, ca viperele, au muşcat mortal imediat, la minut.

Ei bine, jur, mă temeam să nu-i zădărâm (cum spunea biata mamaie), să nu îi înfuriem şi să ne dea cine ştie câte goluri.

Căci, să nu uităm - atunci nu ştiam că se poate, ca acum - că totuşi jucam cu Italia. Şi nu mai spun restul. Palmares. Istorie. Titluri. Şi glorie. Şi am mai reţinut un lucru. Este prima oară când, pe un stadion din Occident şi dintr-o Austrie cvasiostilă, galeria noastră a acoperit tifosii italieni.

Ostilitatea vine din faptul că hoţii şi ţiganii noştri au adus la putere dreapta lui Heider, cum, recent, l-au cocoţat pe la fel de dreptaciul primar al Romei. Dacă adaug scorul care putea să fie, constat că e bine. Numai să dureze!