Lucescu nu se lasă: "Eu sunt primul vinovat, dar vatmanul putea să oprească tramvaiul"

Mircea Lucescu

Mircea Lucescu a acordat un interviu stufos ziarului russesc Sport Ekspress, care a fost preluat de Gazeta Sporturilor și publicat azi într-un material special.

Toată lumea a fost îngrijorată de accidentul din Bucureşti. Cum aţi putut fi atît de neglijent?
- Eu sînt primul vinovat. Da, am încălcat legile de circulaţie. Dar vatmanul ar fi putut preveni accidentul cu uşurinţă. M-a văzut întorcînd, era la două sute de metri de mine...

- Şi v-a lovit?
- Da, a intrat în mine. Erau maşini care mergeau pe sensul opus. Am oprit pentru a le lăsa să treacă. Am rămas cu maşina nemişcată cam douăzeci de secunde, în timp ce tramvaiul avansa spre mine. Vatmanul nu s-a gîndit nici o clipă să încetinească. Nici măcar nu a claxonat!

- Ciudat.
- Ştii, unii oameni au ceva de dovedit. Formal, el are dreptate - nu ai voie să te opreşti pe linia tramvaiului. A decis să-mi dea o lecţie.

- Deşi conduceaţi o maşină destul de modestă...
- Kia Sportage. Autoturismul soţiei mele. Am un Mercedes frumos în garaj. Dar maşina nu ar fi făcut nici o diferenţă.

- Nu puteţi angaja un şofer?
- Am un şofer, şi la Doneţk, şi la Bucureşti. Dar a intrat în vacanţă exact cu o zi înaintea accidentului. Problema a fost că am uitat drumurile din Bucureşti. Totul s-a schimbat. Semne, intersecţii, zone de întors...

- Ce aţi învăţat din această poveste?
- Trebuie să te bazezi numai pe tine. Pe nimeni altcineva. Invidia pluteşte în aer în fostele ţări comuniste. Unii se îmbogăţesc rapid, iar alţii, săraci, îi invidiază pe toţi în jurul lor. Nu-ţi rămîne decît să te adaptezi. Am mulţi prieteni. Dar şi mulţi duşmani.

- Cine?
- Uite, de exemplu, printre jurnaliştii români. Cred că ei voiau să devină scriitori, dar n-au reuşit. Ceea ce le-a provocat furia. Au fost atît de bucuroşi cînd am avut accidentul rutier!

Aţi avut mari probleme cu inima...
- Uite! Am făcut un control medical. După rezultatele analizelor, ar trebui să trăiesc o sută de ani!

- Extraordinară veste.
- Sînt ca o pisică!

- Adică aveţi şapte vieţi?
- Şapte sau nouă. În 1991, în Italia, am suferit o afecţiune coronariană. Serie A e un stres permanent. Dar am depăşit acel moment dificil. Atunci a fost prima viaţă. A doua viaţă, la infarct. Acum, a treia...

- Radiaţi optimism.
- Dacă n-aş fi fost optimist, n-aş fi stat acum alături de voi. Doctorii au fost convinşi că recuperarea va dura mult mai mult. Şi m-am întors la antrenamente după patru săptămîni. Chiar dacă a fost o provocare... nouă coaste rupte pe o parte, trei pe cealaltă. Mai ales la vîrsta mea. Dar ambiţia şi caracterul mă duc mai departe.

- În dimineaţa ce a urmat atacului cardiac, aţi continuat să antrenaţi...
- S-a întîmplat în timpul cantonamentului din Elveţia. Am urcat în munţi, lîngă Interlaken. Aveam două antrenamente zilnice. Într-o seară, m-am simţit rău. O oră mai tîrziu, m-am liniştit. Nici n-am ştiut că a fost infarct. Am crezut că e din cauza a ceea ce mîncasem. A doua zi, am făcut tot două antrenamente. Seara, durerile s-au repetat. Dimineaţa, echipa a plecat la Geneva pentru un amical cu Benfica. Atunci m-am oprit la clinică...

- Şi?
- Doctorul, un rus, mi-a cerut, nu ştiu de ce, să pedalez pe o bicicletă medicală. Apoi, mi-a luat analizele, le-a dus la laborator, a examinat sîngele... A exclamat: e infarct! Nu mai plecaţi din spital!

- Cum aţi reacţionat?
- Răspunsul meu a fost negativ. Jucam cel mai important meci al nostru în acea zi, aşa că l-am rugat să amîne tratamentul. Am lăsat un bileţel în care spuneam că îmi asum întreaga responsabilitate pentru părăsirea spitalului. Am jucat şi ne-am întors la Doneţk. Unde, sigur, nu m-au mai lăsat să plec nicăieri. Patronul lui Şahtior a chemat cei mai buni specialişti din Kiev, iar în aceeaşi seară am fost operat. Au descoperit că inima era OK, dar anumite vase puneau totul în pericol. De atunci, nu ratez nici un control medical.

- Din nou în trecut. L-aţi avut jucător pe Ronaldo, căruia i s-a reproşat mereu că e prea aproape de bere.
- Nu doar de bere, ci şi de petreceri. Am discutat deseori cu el despre aceste lucruri, dar mi-a răspuns candid: "Mister, am 23 de ani. Vreau să-mi trăiesc viaţa, să fiu fericit". Se distra în discotecă pînă la 4 dimineaţa. Iată un motiv pentru care am părăsit Interul. Apoi, a fost acel sfert de Ligă cu Man. United. În tur, am pierdut cu 2-0. Acasă, la 0-0 în minutul 60, l-am înlocuit pe Ronaldo. Nu se antrenase extraordinar şi nu mă mulţumise pe teren. A intrat Ventola, care a înscris imediat. Englezii au egalat însă şi ei s-au calificat. A doua zi, Ronaldo lipsea de la antrenament. Mi s-a spus că plecase în Brazilia. "Cine l-a lăsat?", am întrebat. "Moratti".

- A fost ultima picătură?
- Da. Nu se putea munci în acele condiţii, ce se întîmpla era intolerabil. Mai ales că Interul era divizat în două tabere. Într-una erau brazilienii Ronaldo, Gilberto, Ze Elias şi portughezul Paulo Sousa, în cealaltă erau argentinienii Simeone şi Zanetti, plus chilianul Zamorano. Inclusiv agenţii erau implicaţi în acel război. Erau o mizerie generală.

- Tot cînd eraţi la Inter, Taribo West a refuzat să iasă de pe teren la un meci cu Lazio.
- Ce să fac? Preşedinţii iubesc playmakerii. Numărul 10 înseamnă totul pentru ei. Şi la Inter erau Baggio, Djorkaeff, Ze Elias, Pirlo, Recoba. Cinci. N-aveam încotro. L-am scos pe West. Dar pentru reacţia lui, Inter l-a trimis cu primul avion înapoi în Africa.

- Excentricul West...
- Oh... Într-o zi, a venit la mine cu Biblia, a deschis-o şi mi-a spus: "Scrie aici că sînt starul Africii, aşa că e obligatoriu să fiu titular meci de meci". I-am zis: "Data viitoare cînd vrei să-mi explici ceva, să aduci un psiholog! Şi totuşi, cînd am ajuns la Galatasaray, m-a sunat constant.

- Aţi promovat mulţi tineri jucători, inclusiv pe legendarul Hagi. Avea 17 ani cînd l-aţi convocat la "naţională", nu?
- Corect. Şi i-am pus pe braţ banderola de căpitan la 18 ani. Hagi, un profesionist de excepţie, care iubeşte fotbalul la nebunie. Şi totuşi, a existat un moment cînd a dat mai puţină atenţie pregătirii fizice. Probabil că şi din această cauză nu a impresionat la Real Madrid. De acolo a venit cu mine la Brescia, unde, la început, nu putea să reziste pînă la sfîrşitul antrenamentelor. A avut nevoie de un an să se adapteze. Apoi, pus la punct cu pregătirea, a fost cel mai bun la Mondialul din 1994, după care a ajuns la Barcelona.

- În România, cînd aţi antrenat la Dinamo, Cămătaru a cîştigat Gheata de Aur cu 44 de goluri. Atunci, Polster a refuzat să participe la ceremonie, acuzînd un aranjament.
- Nonsens. Polster a fost supărat că n-a fost el primul, dar şi austriacul marcase în ultimele etape cîte două-trei goluri. Cămătaru a meritat trofeul. În tur, avusese 19 goluri. În retur, după ce am pierdut cîteva puncte importante, am realizat că Steaua, echipa mereu protejată şi trasă în sus de familia Ceauşescu, nu mai poate fi ajunsă. Şi scopul nostru a fost să-l promovăm pe Cămătaru, să fie golgeterul Europei. Toţi jucam pentru el la Dinamo, dar adversarii nu s-au dat la o parte. În 1989, Cămătaru s-a transferat în Belgia şi Dinamo a mai cucerit o Gheată de Aur: Mateuţ, cu 43 de goluri, nici unul din penalty!

- Nu voia să execute 11 metri?
- Eu i-am interzis. De nouă ori a încercat să bată, însă am fost neînduplecat. Îi repetam: "Dacă vrei să dovedeşti că eşti un golgeter, înscrie în joc!". Apropo. ca fotbalist, am fost implicat şi în succesul lui Dudu Georgescu. Şi el a luat Gheata de Aur, în 1975 şi 1977. 80 la sută din golurile lui Dudu au fost din pasele mele. Ca antrenor, toate formaţiile mele au marcat mult. Iubesc fotbalul de atac.

- Corvinul...
- A fost prima şi, probabil, cea mai bună echipă pe care am pregătit-o. Aveam zece băieţi la "naţională", jucau de plăcere şi cîştigau deseori la diferenţe mari. Îmi amintesc, o dată, am bătut Sibiul cu 8-2. L-am ofensat teribil pe Nicu, fiul cel mic al lui Ceauşescu. În acea regiune, Nicu era prim-secretar al partidului comunist. A doua zi, m-am dus la el.

- De ce?
- Să-mi cer scuze pentru că l-am învins. I-am explicat că n-am vrut să-l umilesc, doar că echipa mea e mult mai puternică. Acelea erau vremurile! Sub Ceauşescu, Dinamo nu a cîştigat decît două cupe. În 1990, a reuşit "dubla de aur".

- De Steaua avea grijă băiatul cel mare al lui Ceauşescu, Valentin?
- Da. Probabil că aţi auzit ce s-a întîmplat atunci în campionatul nostru. Plus scandaloasa finală de Cupă din 1988, cînd Dinamo a cucerit trofeul, iar a doua zi Comitetul Central a oferit-o Stelei. Şi a mai fost un caz, cînd Andone a făcut un gest urît spre Valentin Ceauşescu după un meci în care ne-au eliminat doi jucători.

- Şi-a dat jos pantalonii.
- Ştiţi cum am reacţionat? Am intrat pe teren şi l-am pălmuit! Andone a scăpat de suspendare pe viaţă. Dar şi eu am evitat aceeaşi pedeapsă. Ghiciţi care a fost motivaţia!