Gabi Balint: „Despărţirea a fost josnică!“
0
Gabi Balint vorbeşte în premieră despre experienţa sa la Timişoara şi despre relaţia cu patronul Marian Iancu.
Balint a fost dat afară de la Timişoara cu două meciuri înainte de terminarea sezonului: ultima etapă a campionatului şi finala Cupei României. Demiterea a fost tăioasă şi crudă, ca o operaţie, în direct, la sport.ro, televiziunea de pe scaunul căreia Iancu îl pusese pe Balint pe banca lui Poli.
La două luni de la acel moment, Balint s-a hotărât să vorbească. Despre cum se băga Iancu la echipă, despre „strategia“ de dinaintea meciului cu Urziceni, despre problemele financiare de la echipă, despre cum i s-a luat şansa de a câştiga un trofeu şi despre cum e să priveşti eliminarea Şahtiorului de la televizor, când mintea ta e în continuare pe bancă.
„Adevărul“: Cum va fi „dubla“ cu Stuttgart?
Gabi Balint: Nemţii au cu siguranţă prima şansă, situaţia e cumva asemănătoare cu cea de dinainte de meciurile cu Şahtior.
La ce trebuie să se aştepte Sabău din partea patronului dacă echipa nu va avea rezultate?
La Timişoara, pretenţiile sunt mari din toate direcţiile: conducere, primărie, suporteri... E clar că patronul n-o să aibă răbdare cu niciun antrenor, doar a băgat mulţi bani în echipă.
Cu tine a avut răbdare? Cum a fost relaţia ta cu Marian Iancu?
Eu am încercat să port un respect celor cu care am lucrat, dar acest respect trebuie să fie reciproc. E prima oară când vorbesc despre episodul ăsta, aţi văzut că până acum nu am zis nimic. Dar au fost lucruri care m-au dezamăgit foarte tare şi poate e momentul să clarific câteva aspecte.
Ce nu a mers?
Eu am cerut trei lucruri înainte de a semna. Primul, să mi se dea o siguranţă financiară la echipă, să nu fie plăţi întârziate, să nu se promită ceva şi să nu se ţină de cuvânt. Lucru care nu a fost respectat. La un moment dat, nu s-a mai dat niciun ban. Pe mine m-a tratat şi diferit, când echipei i s-a dat o primă, iar eu am rămas cu promisiunea. A fost momentul în care mi-am pierdut încrederea în domnul Iancu.
Care a fost al doilea punct?
Eu am vrut o relaţie bună, să ne spunem în faţă tot, dar să fie între noi, să nu apară în presă. Dar el m-a făcut praf după prima înfrângere, care venise după opt etape. Şi nu mai spun că a zis chiar şi după unele victorii. Ba că am avut frâna trasă, ba nu ştiu cum...
Şi a treia?
A treia a fost să nu se bage peste mine la echipă, gen bagă-l pe ăla sau scoate-l pe altul. Nu mi-a zis direct, dar mi-a sugerat, iar eu am spus că degeaba mi se sugerează, că eu voi face cum consider eu. Mi-a zis să fiu cu urechea mai mult spre partea conducerii, să mă consult cu conducătorii.
Cum ar fi, de pildă, cu Chivorchian...
Am avut un conflict cu el, dar mi-am cerut scuze, chiar dacă vina nu era în totalitate a mea. Domnul Iancu l-a trimis atunci la vestiare pe Chivorchian la pauza meciului cu Otopeni. Lucrurile astea nu se fac, nu poţi să îi ceri socoteală antrenorului, care e preocupat în momentele alea să schimbe ceva la pauză, lucru care s-a şi întâmplat, că până la urmă am reuşit un egal...
S-a spus că echipa nu era pregătită fizic.
Da... Că e indisciplină tactică, că Balint e prea apropiat de jucători, că sunt obosiţi... Pure invenţii! Mă bufnea şi râsul când le auzeam. La un moment dat s-a urmărit discreditarea mea.
De ce spui asta?
Pentru că nu am fost un tot unitar. Domnul Iancu spunea înainte de meciul cu Urziceni că ei vor fi campioni la Timişoara, că Dan Petrescu e zece clase peste Balint. Noi toţi stăteam atunci şi ne întrebam: Iancu e preşedintele nostru, sau al Unirii? Că nu se poate să ai aşa reacţie. Şi zicea după aceea că a încercat să motiveze jucătorii, dar ei mă întrebau ce se întâmplă: „Nu se doreşte să câştigăm cu Urziceniul?”, pentru că până la urmă aşa a fost perceput.
Cum ţi-a motivat faptul că vă veţi despărţi?
Nu mi-a motivat deloc. După jocul pierdut cu Urziceniul, eram şi eu foarte afectat. Mă uitam la televizor şi puneam totul cap la cap, cum s-a ajuns să pierdem meciul ăla. Iar el m-a demis în direct la Sport.ro, culmea, chiar la televiziunea cu care am colaborat...
Ce ai simţit atunci?
Sincer? O imensă uşurare. Eu ţinusem foarte mult în mine şi era foarte greu să merg mai departe în condiţiile în care ştii clar că preşedintele va face tot posibilul să nu continue cu tine.
Te-a sunat să îţi spună că eşti demis?
Eu nu am mai vorbit cu el de după meciul cu Dinamo. Chiar dacă despărţirea a fost la un mod josnic, am decis să o facem de comun acord. Am semnat actul, clubul se obliga să-mi plătească salariul restant până pe 15 iulie (lucru care nu s-a întâmplat nici până astăzi), iar eu, din proprie iniţiativă, am renunţat la nişte prime consistente. Modul în care au procedat m-a făcut să îmi pierd respectul pentru conducătorii Timişoarei. În afaceri, ca şi în sport, pierzi sau câştigi. Însă, cea mai bună afacere e atunci când ambele părţi câştigă. Din păcate, la Timişoara, am pierdut atât eu, cât şi domnul Iancu.
„Am redescoperit iarba!“
Balint spune că experienţa de la Timişoara l-a ajutat să îşi regăsească plăcerea de a antrena. „La un moment dat îmi pierdusem pasiunea pentru fotbal, de asta mă şi apucasem de televiziune, am stat doi ani deoparte. Dar acum
am recâştigat-o la Timişoara, am redescoperit iarba, am redescoperit ce înseamnă să stai de dimineaţa până seara la stadion”, spune Gabi.
Iancu se băga peste el la echipă
Discutai cu Marian Iancu despre echipa de start?
Balint spune că se relaxează cel mai mult pe motocicletă
Discutam de multe ori la telefon înainte de meciuri. Mă întreba cum vreau să joc, îmi mai sugera şi dânsul câte ceva, dar întotdeauna am fost eu cel care am decis. Dacă era să pierd, preferam să o fac pe mâna mea.
Şi nu îţi reproşa apoi că nu ai făcut cum sugera el?
Reproşa la televizor. Că tactica a fost greşită, că antrenorul a pierdut... Iar când câştigam - am avut noroc, nu jucăm nimic. Jocul Timişoarei e simplu, acelaşi joc. Bazat pe o aglomeraţie bună, apărare bună în propria treime şi apoi contraatacul cu mingi pe Gigel Bucur. Asta e Timişoara, nu are un joc de combinaţie.
Şi dacă nu ar fi Bucur?
Atunci ar fi o problemă, Parks e un bun creator ofensiv, dar ratează foarte mult. Magera nu e un atacant pur, ultimul, împins. Uite, de exemplu, lucrul ăsta despre Magera mi l-a spus domnul Iancu. Eu când am venit la echipă şi l-am văzut aşa mare, am zis să-l pun pe el pivot, în faţă, şi pe Bucur liber, să plece din spate.
Dar Iancu mi-a zis că a încercat şi Uhrin aşa şi nu prea a mers. Să încerc invers şi o să văd că e mai bine. Şi am luat meciurile, m-am uitat şi am văzut că aşa e, Magera e mai util când vine din spate, că dă pase bune şi pe Bucur nu îl faci să vină înapoi, îl laşi la nivelul ultimului apărător.
Se întâmpla să primeşti sfaturi la pauză?
După episodul „Otopeni”, nu. Acceptam să vorbesc înainte sau după meci cu oficialii clubului, dar niciodată în timpul meciului.
De unde vine pornirea asta a conducătorilor, că nu e singurul caz Marian Iancu?
La tribunele oficiale, mulţi conducători sunt înconjuraţi de oameni de fotbal, foşti jucători, antrenori, şi acolo se discută foarte mult, iar ei sunt influenţaţi...
Patronul ideal nu există...
Ba există. Nu am avut probleme cu Şiman, spre exemplu, sau la Şerif Tiraspol, unde era un om de temut din Transnistria.
Sunt un câştig pentru fotbalul nostru astfel de patroni?
E nevoie de oameni care investesc în fotbal, dar e păcat că ei cu o mână construiesc şi cu una dărâmă. Asta e prost, şi am simţit-o şi la Timişoara. Au fost lucruri bune şi din partea domnului Iancu: a venit lângă echipă, a ştiut să impulsioneze, a promis o primă mare, a băgat nişte bani să formeze o echipă. Dar e păcat, pentru că în mod normal noi nu trebuia să ratăm campionatul trecut.
De ce procedează aşa investitorii de la noi?
Unii intră în fotbal pentru imagine, probabil cu scopul de a intra în politică mai târziu sau să îi ajute notorietatea pe care o câştigă, alţii gândesc că pot câştiga bani, deşi e foarte greu să faci asta la o echipă care vrea titlul.
Regreţi că te-ai dus la Timişoara?
Nu, niciodată. De ce să regret? Că am făcut la fel de multe puncte ca Uhrin în 16 meciuri? Că am bătut Dinamo după nu ştiu cât timp şi am calificat echipa în finala Cupei? Ce să regret? Că am avut o experienţă foarte bună, că am învăţat să îmi fac un contract cum trebuie, să nu mai am încredere în vorbe şi să pun vorbele alea pe hârtie?
„M-am avertizat reciproc cu Gică Hagi“
Cu Lăcătuş în ce relaţii mai eşti?
Balint (dreapta), alături de prietenul cel mai bun, Hagi
Nu s-a pus problema niciodată să ne certăm, suntem prieteni, doar presa a exagerat. El a fost primul care m-a sunat când am fost dat afară de la Timişoara. „Fii tare, că asta e, am trecut şi eu prin aşa ceva, n-avem ce să le facem”.
Hagi ţi-a propus să vii cu el la Steaua?
Nu. Pentru că ştia părerea mea, că nu există compatibilitate între mine şi Gigi, avem idei diferite.
Te vezi la Steaua?
Cât e Gigi Becali, în niciun caz, pentru că între noi nu a fost niciodată o colaborare. Ne-am evitat, au mai fost şi cuvinte urâte din partea lui.. El credea că sunt contra Stelei, ceea ce nu o să fiu niciodată, dar asta nu înseamnă că nu-mi pot da cu părerea, am jucat doar ani de zile în Ghencea...
Ţi se pare că experienţa ta la Timişoara a fost asemănătoare cu a lui Hagi la Steaua?
În unele părţi, da, mai ales la modul în care s-au terminat amândouă şi cum s-au comportat patronii cu noi. Noi ne-am atenţionat reciproc în legătură cu ce urma să ne aştepte, dar, oricum, nu meritam nici eu, nici el, ce ni s-a întâmplat.
Cine era componentul Stelei din 1986 cel mai:
Amuzant Bărbulescu
Ilie ne amuza cel mai mult cu glumele lui, era pus pe şotii mereu. Dar şi Bumbescu mai zicea câte o poantă care ne mai scotea din tensiune la momentul potrivit. Lăcătuş, de asemenea, era un tip amuzant.
Tehnic Majearu
Asta vorbind de Steaua ’86, nu? Fără să ţinem cont de Hagi. Că altfel nu mai e loc de nimeni. Aşa, dintre cei care am câştigat Cupa Campionilor, era Majearu. Miţi avea o tehnică extraordinară, era cel mai mingicar.
Rapid Lăcătuş
Marius era „vitezistul” echipei, dar să ştiţi că doar cu puţin înaintea mea. Am făcut de mai multe ori concursuri cu Lăcătuş la antrenamente şi mă bătea mereu la limită.
Cotonogar Bumbescu
Aici lucrurile sunt categorice, nu există dubiu. Bumbescu era de departe cel mai dur din echipă, nu îl întrecea nimeni. Cel puţin când jucam în Ghencea, erau puţini adversari care scăpau întregi din duelurile cu el.
Gabi despre Balint
- Cel mai frumos cadou pe care l-am primit: De la tatăl meu, când eram mic. Un magnetofon, palete de ping-pong cu fileu, o pereche de blugi, pentru care ştiam câte sacrificii trebuia să facă.
- Sfatul cel mai preţios primit: Tot de la tata: „Vrei să ajungi fotbalist? Atunci trebuie să te duci la Bucureşti”, asta când aveam 15 ani.
- Greşeală pe care o regret: Trebuia să continui ca principal, să nu mă întorc ca secund.
- Lucruri de care mă simt mândru: Că am avut curajul să plec la 15 ani la Luceafărul, că am ales Steaua, când aveam oferte şi de la Dinamo, Craiova şi Sportul.
Balint, într-un singur cuvânt despre:
Se încarcă comentariile...
